Nemțișor, eu te iubesc!

            „Binecuvântat ești, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaînțelepți pe pescari ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt și printr-înșii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, mărire ție.”

            Dacă ai fost măcar o dată în Tabăra Nemțișor, cu siguranță ai auzit acest tropar. În primul meu an acolo (2014), acesta era imnul taberei, căci steagul cu icoana Sfântului Gheorghe se ridica în timp ce toată suflarea din Poiană cânta aceste cuvinte. Atunci dădeam startul celor patru zile care, pentru mine, aveau să fie marcante. De-a lungul a zece ediții, aceleași emoții, același tropar și același steag îl aduc pe Iisus alături de noi.

            Dacă n-ai ști despre ce vorbesc, sigur mintea ți-ar zbura unde nu este cazul și ai citi mai departe, pentru a-ți face lumină. Eu sunt convinsă că știi la ce mă refer când spun că aceste zile lasă urme adânci în inima ta. Dacă ai fost cel puțin o dată în Tabăra Nemțișor, cu siguranță ai simțit și tu lacrimile pregătindu-se să-ți năvălească pe obraji, când steagul atinge cerul și când cei din jurul tău sunt ca și tine în același gând, în același Duh, în aceeași credință și, mai presus de orice, în dragostea pentru Hristos. M-am bucurat întotdeauna să știu că în acea Poiană din inima naturii sunt înconjurată de oameni care vin acolo fără prejudecăți, care-și lasă acasă fricile, care încarcă bagajul cu multă iubire și care își doresc să descopere acea parte a lumii pe care mulți o murdăresc cu noroi.

            Tabăra Nemțișor a fost și va fi esența vacanțelor de vară, pentru că are tot ce ți-ai putea dori – munte, oameni, liniște, pace, distracție, redescoperire de sine și Îl are pe Dumnezeu. La o predică, un părinte spunea ca mereu în concediile noastre să-l avem pe Hristos alături, căci degeaba ne relaxăm fizic, dacă ne întoarcem acasă cu o încărcătură emoțională negativă. Adevăratele vacanțe sunt cele care te leagă de tot binele existent. Așa este și Nemțișorul. Aduce împreună oameni aleși la fiecare Liturghie, la fiecare horă jucată în Poiană pare că întreg neamul românesc se unește sub același cer, la fiecare zâmbet soarele strălucește mai tare, cu fiecare sesiune pare că am câștigat cele mai mari comori ale lumii, iar cu fiecare prieten nou, chiar câștigăm una dintre cele mai mari comori ale lumii.

            Cei din jurul meu sunt obișnuiți să vorbesc continuu despre Nemțișor. Cum aș putea să nu vorbesc despre locul în care m-aș întoarce de oriunde aș fi? Cum aș putea să nu vorbesc despre locul care mi-a scris cele mai dragi amintiri și în care am învățat cele mai folositoare lucruri? Vei vedea, dacă vii aici cu inimă curată și dorință să ajungi cine trebuie să fii, nu există dubii să Dumnezeu va lucra frumos pentru tine.

            Fiecare ediție începe la fel, de aceea emoțiile sunt mereu la fel de puternice. Cel puțin pentru mine. Înveți să ai răbdare de fiecare dată când vezi că ești în seria a doua la masă; înveți să prețuiești fiecare clipă a zilei, mai ales când alarma de dimineață îți sună în urechi și după tabără; înveți să ai curaj, căci la început erai înconjurat de străini, iar acum ești înconjurat de prieteni; înveți să ai încredere, căci îți deschizi inima în fața celor care-și deschid la rândul lor inima în fața ta; înveți să înveți.

            Nu știu ce te-ar putea opri să nu simți aceste zile așa cum le simt eu de șase ediții încoace. Anul acesta ne așteptăm la o tabără de nota zece pentru ce-a de-a zecea ediție. Voluntarii sunt deja acolo și muncesc zi lumină – pe ploaie sau pe soare, pe frig sau căldură. De ce? Pentru că și ei au simțit și simt la fel de puternic iubirea care te cuprinde când pășești în Poiana Prieteniei.

            Câte amintiri ți-ai făcut. Câte amintiri îți poți face!

            Ne vedem acolo?

Vezi?

                A venit primăvara și brusc am început să văd. Sună amuzant, da, dar ne izbim în viață de un moment de revelație în care începem să vedem lucrurile care au existat și până acum, dar cărora nu le-am acordat atenție – nu începem să observăm, pur și simplu vedem. Am început ca un școlar la prima sa compunere – a venit primăvara (acoperă-mi inima cu ceva. Cu umbra unui copac sau, mai bine, cu umbra ta. – sigur ați mai citit aceste cuvinte din Emoție de Toamnă, de Nichita Stănescu. Acolo venea toamna), căci asta și sunt de când am început să mă uit în jurul meu și să încep să nu mai uit – o continuă primăvară. Renasc odată cu firele de iarbă atât de firave și cu soarele care prinde putere.

                Odată cu prima zi de primăvară am început să-mi fac tot felul de însemnări – ce văd, ce trăiesc, ce simt că, poate-poate, într-o bună zi voi pune totul pe hârtie. Cred că era timpul să mă trezesc și eu, căci în prima zi de primăvară am văzut cum răsare apusul. Eram în tren, iar în jurul orelor 16 Cerul a început să sângereze, Soarele să cadă, iar în ciuda acestor cuvinte, durerea era ultimul lucru la care te puteai gândi în acele clipe. Ziua se stingea blând, precum o candelă căreia i se consumase uleiul – cu o flacără roșie, firavă, dar totuși puternică, cu iz de primăvară. Am început să văd cum răsar apusurile.

                Mai apoi am văzut cum plâng cerurile a bucurie, iar lacrimile lor se izbeau frenetic de sticla murdară și veche a vagonului în care mă aflam. Se lipeau de geam cu o forță uimitoare și apoi se prelingeau de-a lungul sticlei ca o urmă de iubire consumată. Mi-ar fi plăcut să vedeți acest fenomen; mie mi s-a părut fascinant. Este un lucru pe cât de firesc, pe atât de fascinant. Dansau, luptau, alergau, deși ai fi spus că aterizează la întâmplare, dar dacă priveai atent, puteai declara sub jurământ că aveau o ordine atât de clară, încât nicio picătură nu ar fi îndrăznit să cadă înainte alteia sau să atingă sticla înainte de a-i fi venit rândul.  Am început să văd cum ploaia nu este decât o mamă ordonată, ce dă picăturilor sale toată libertatea, dar la timpul ei.

                Am început să văd cum sfârșiturile sunt începuturi, iar dealurile sunt doar văi privite de jos în sus. Am început să văd, că de observat eram deja plictisită.