Te cuprind

Aș vrea să te-nțeleg iubite,
să te cuprind, să te adun,
să facem mișcări fâstâcite,
să te culeg, și să îți spun
că nu te-am înțeles nicicând,
ci numai chipul tău îl știu.
Te caut și te strâng în gând,
în suflet îmi este pustiu.

(mai mult…)

Timp

M-ai rugat să îți dau timp să poți găsi în tine

tot ce nu poți să descoperi cât stai lângă mine.

Ți-am dat timp să poți găsi o dragoste cum n-a mai fost

în inima care acum pare că în viață nu-ți găsește rost.

Îți dau câteva pungi cu timp, să le ai în plus,

ca la vremea cuvenită să-mi spui tot ce ai de spus.

Dacă mai ai nevoie de timp, îți dau fără să gândesc

din creștetul capului, din firele care încă nu albesc.

Am mai găsit niște timp sub pat, uitat într-o cutie

expres pentru iubirea ta, ți-l dau pe tot ca să învie.

De tu vei mai avea nevoie de timp cândva,

promit că-ți voi da câteva zile chiar din viața mea.

Ți-l dau pe tot pe care-l am pe-acest pământ

tu spune-mi doar că-l vrei, doar un cuvânt…

Cine m-a întrebat când vreau să cresc?

(poem despre cum am devenit adult fără să vreau)

M-am trezit într-o zi de toamnă în care, ce să zic,

ploua nervos afară de parcă

cerul voia să ajungă jos,

așa că s-a gândit să picure un pic.

M-am trezit și deja simțeam că ceva e altfel,

oare părul îmi stătea mai rău?

Nu mă tunsesem peste noapte,

eu eram tot eu.

Nici nu reușisem să termin o carte,

pe care o-ncepusem mai demult și, totuși,

„azi” era după o eternitate

care a trecut fără să mă uit.

Aveam picioarele la fel de lungi,

nici trupul nu-mi era mai mare,

brațele la fel și ele,

ochii mari, sclipiri de stele, dar nu la fel de mari,

mai stinse, 

mai plăpânde și mai potolite.

Simțeam cumva că obosesc la gândul că eu

trebuie să mă trezesc.

Să mă trezesc din ce?

Să mă trezesc din vise? 

M-am ciupit.

Eram trează și știam prea bine că niciodată, nicăieri,

sclipirile din ochi nu urmau să fie stinse.

În oglindă eram aceeași, dar totuși atât de diferită,

parcă un pic mai serioasă,

parcă mai puțin aiurită.

(mai mult…)

Oameni care ne fac vulnerabili

Mă uitam prin ciorne, la articole începute și abandonate, gândindu-mă să mă organizez mai bine. Să-mi fac, o dată pe săptămână, un moment al meu și al blogului, în care să scriu pentru mine lucruri care, sper eu, să vă fie și vouă utile. Iată, am găsit un articol pe care l-am început acum multă vreme, dar pe care nu l-am terminat și nici postat. Mie îmi place mult subiectul, așa că sper să vă placă și vouă.

Nu știu dacă ați întâlnit vreodată oameni care să scoată toată vulnerabilitatea din voi. Când spun acest lucru, nu mă refer la oameni care să vă călească și să vă îngroape toată sensibilitatea și emotivitatea de care sunteți în stare. Aici mă refer la oameni care scot la suprafață (tot din voi, bineînțeles) sensibilitate, frică, vulnerabilitate. Există oameni care știu să ne inhibe sentimentele prin simpla prezență, dar există și acei oameni, care tot prin simpla prezență, amplifică fiecare simț atât de mult, încât totul devine un absolut indestructibil. Aici nu mă refer la frica propriu-zisă față de oameni. Mă refer la frica de a nu dezamăgi, pierde sau răni. Sunt frici complet diferite, pe care le simți complet altfel. Și, bineînțeles, nu e vorba doar despre cei ce ne fac pe noi vulnerabili, ci și de cei pe care noi îi facem vulnerabili.

În acest moment încerc să descriu un lucru pe care nici eu nu mi-l pot explica. Încerc să descriu niște sentimente atât de bizare, încât îmi doresc să le trăiesc în fiecare zi, dar știu că toată această încărcătură emoțională m-ar copleși. Atunci când apar ființe (nu doar oameni, căci de multe ori niște ființe mici și neînsemnate m-au topit până la cel mai mare grad) care te îmbrățișează cu inima și cu o pereche de ochi mari și iubitori, nu știu ce altceva în afară de toată dragostea din lume ai putea simți. Lucrurile, oamenii, creaturile din jurul nostru ne fac vulnerabili pentru că, la rândul lor, devin și ei vulnerabili. În majoritatea cazurilor primim ceea ce oferim. În rest, primim, poate, mai mult decât avem noi dorința și dragostea să dăm. Gândiți-vă doar la cum ați lăsat oameni cu ochii în soare sau la cum ați fost lăsați voi. Un bun exemplu pot fi și bietele animale de companie pe care dorim să le creștem. Ne iese mereu? Sper din suflet că da. La fel cum sper că ați citit și Micul Prinț, de Antoine de Saint-Exupéry. Acolo, vulpea spune la un moment dat Micului Prinț următorul lucru: „Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit”. Sau pentru cei pe care-i faci să te iubească. Sau de lucrurile pe care îți asum să le ai în grijă. Ne luăm răspunderi peste răspunderi, responsabilități peste responsabilități, dar ne ținem de ele cum ar trebui? Probabil de asta și atât de multă vulnerabilitate în noi. Niciodată nu știm cât de tare îmblânzim pe toți și toate din jurul nostru. Tocmai aici este și farmecul – să nu știi pe cine îmblânzești, dar să răspunzi pentru bucuria tuturor. Cam imposibil, hm? Poate, dar pe cât de imposibil, pe atât de realizabil. Paradox peste paradox. Ce lume!

Așa cu vulnerabilitatea. Simt o mare incoerență în ultimele fraze, dar le scriu exact cum îmi dictează degetele. S-au desprins cumva de mine și se fac singure responsabile de ceea ce voi citiți. Cred că mai mult citez, decât să vă povestesc de la mine. Vă mai las o poezie de-a lui Radu Gyr (una din preferatele mele, de altfel). Concluziile acestui articol scurt le trageți voi. E cu final deschis. Cu toate acestea, nu cred să fie nevoie de o concluzie mai bună decât aceste versuri.

Cântec deplin

N-ai lăuda de n-ai şti să blestemi,
Surîd numai acei care suspină,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
De n-ai fi plîns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mîna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frînturi de rai
De n-ai purta un ciob de iad în tine.

Că nu te-nalţi din praf dacă nu cazi
Cu fruntea jos, în pulberea amară,
Şi dacă-nvii în cîntecul de azi
E că mureai în lacrima de-aseară