Oameni care ne fac vulnerabili

Mă uitam prin ciorne, la articole începute și abandonate, gândindu-mă să mă organizez mai bine. Să-mi fac, o dată pe săptămână, un moment al meu și al blogului, în care să scriu pentru mine lucruri care, sper eu, să vă fie și vouă utile. Iată, am găsit un articol pe care l-am început acum multă vreme, dar pe care nu l-am terminat și nici postat. Mie îmi place mult subiectul, așa că sper să vă placă și vouă.

Nu știu dacă ați întâlnit vreodată oameni care să scoată toată vulnerabilitatea din voi. Când spun acest lucru, nu mă refer la oameni care să vă călească și să vă îngroape toată sensibilitatea și emotivitatea de care sunteți în stare. Aici mă refer la oameni care scot la suprafață (tot din voi, bineînțeles) sensibilitate, frică, vulnerabilitate. Există oameni care știu să ne inhibe sentimentele prin simpla prezență, dar există și acei oameni, care tot prin simpla prezență, amplifică fiecare simț atât de mult, încât totul devine un absolut indestructibil. Aici nu mă refer la frica propriu-zisă față de oameni. Mă refer la frica de a nu dezamăgi, pierde sau răni. Sunt frici complet diferite, pe care le simți complet altfel. Și, bineînțeles, nu e vorba doar despre cei ce ne fac pe noi vulnerabili, ci și de cei pe care noi îi facem vulnerabili.

În acest moment încerc să descriu un lucru pe care nici eu nu mi-l pot explica. Încerc să descriu niște sentimente atât de bizare, încât îmi doresc să le trăiesc în fiecare zi, dar știu că toată această încărcătură emoțională m-ar copleși. Atunci când apar ființe (nu doar oameni, căci de multe ori niște ființe mici și neînsemnate m-au topit până la cel mai mare grad) care te îmbrățișează cu inima și cu o pereche de ochi mari și iubitori, nu știu ce altceva în afară de toată dragostea din lume ai putea simți. Lucrurile, oamenii, creaturile din jurul nostru ne fac vulnerabili pentru că, la rândul lor, devin și ei vulnerabili. În majoritatea cazurilor primim ceea ce oferim. În rest, primim, poate, mai mult decât avem noi dorința și dragostea să dăm. Gândiți-vă doar la cum ați lăsat oameni cu ochii în soare sau la cum ați fost lăsați voi. Un bun exemplu pot fi și bietele animale de companie pe care dorim să le creștem. Ne iese mereu? Sper din suflet că da. La fel cum sper că ați citit și Micul Prinț, de Antoine de Saint-Exupéry. Acolo, vulpea spune la un moment dat Micului Prinț următorul lucru: „Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit”. Sau pentru cei pe care-i faci să te iubească. Sau de lucrurile pe care îți asum să le ai în grijă. Ne luăm răspunderi peste răspunderi, responsabilități peste responsabilități, dar ne ținem de ele cum ar trebui? Probabil de asta și atât de multă vulnerabilitate în noi. Niciodată nu știm cât de tare îmblânzim pe toți și toate din jurul nostru. Tocmai aici este și farmecul – să nu știi pe cine îmblânzești, dar să răspunzi pentru bucuria tuturor. Cam imposibil, hm? Poate, dar pe cât de imposibil, pe atât de realizabil. Paradox peste paradox. Ce lume!

Așa cu vulnerabilitatea. Simt o mare incoerență în ultimele fraze, dar le scriu exact cum îmi dictează degetele. S-au desprins cumva de mine și se fac singure responsabile de ceea ce voi citiți. Cred că mai mult citez, decât să vă povestesc de la mine. Vă mai las o poezie de-a lui Radu Gyr (una din preferatele mele, de altfel). Concluziile acestui articol scurt le trageți voi. E cu final deschis. Cu toate acestea, nu cred să fie nevoie de o concluzie mai bună decât aceste versuri.

Cântec deplin

N-ai lăuda de n-ai şti să blestemi,
Surîd numai acei care suspină,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
De n-ai fi plîns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mîna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frînturi de rai
De n-ai purta un ciob de iad în tine.

Că nu te-nalţi din praf dacă nu cazi
Cu fruntea jos, în pulberea amară,
Şi dacă-nvii în cîntecul de azi
E că mureai în lacrima de-aseară

Teoria evoluției

Alta decât cea la care vă gândiți voi, bineînțeles

Lucrurile se întâmplă. Unele lucruri se întâmplă fără să ceri, să îți dorești sau să simți că sunt bune. Sunt, din păcate, puține lucruri pe care le putem controla cu adevărat. Bine, aici mă refer strict la noi, oamenii de rând. Probabil citești acest articol pentru că ți se pare ciudat că eu scriu despre teoria evoluției, dar nu este vorba despre „teoria evoluționismului”. A se lua în calcul acest lucru! Este vorba strict despre felul în care eu am evoluat de la micul copil prea îndrăzneț la marele copil mai puțin îndrăzneț. Doar cu puțin. De multe ori mă gândesc la toate lucrurile pe care le-am făcut și la situațiile prin care mi-a fost dat să trec și, credeți-mă, mulțumesc Domnului pentru toate! Vreau să vă povestesc câte ceva despre mulțumirea pe care o am atunci când mă critic mai puțin. Autocritica este un lucru foarte benefic, util. Mie întotdeauna mi-a fost de folos, m-a ajutat să-mi găsesc direcțiile și să realizez dacă merită cu adevărat să fac sau nu unele lucruri. Nu am reușit în toate, poate nu toate persoanele pe care le-am avut aproape au fost potrivite mie, dar știu sigur că, de ar fi să o iau de la capăt, aș face totul aproape la fel. Nu pot fi ipocrită și să fabulez că am iubit pe toată lumea, indiferent de cât bine sau rău mi-a fost făcut. N-a fost așa, dar am învățat, ulterior, câte ceva de la fiecare în parte. Am învățat să mă feresc de oamenii care știu că-mi vor aduce bucuria pe minus și să îi judec mai puțin pe cei care pur și simplu uită să fie morali.

(mai mult…)

Alegerea facultății

Între bani și pasiune

26 ianuarie.

Mai e puțin de tot până la BAC, mai e puțin până când (dacă ești an terminal de liceu sau termini studiile de licență) totul se termină și începe. Cum? Cu sau fără voia noastră. M-am gândit, uitându-mă pe ce mai oferă piața de muncă, să scriu un articol care, pe mine, m-ar fi ajutat mult înainte să dau la facultate. Totuși, aplic acum totul pentru master (mi-am luat un an de pauză între studiile de licență și de masterat și, credeți-mă, este una dintre cele mai bune alegeri ale vieții mele).

(mai mult…)

O scurtă părere. Mi se permite?

Nu știu cum funcționează alții, dar mie îmi este foarte, foarte greu să distribui ceva pe pagina mea personală de orice-rețea-ar-fi. Îmi era până acum ceva vreme, când totul nu se învârtea în jurul cuvântului care începe cu litera „c”. Acum, nu prea mai interesează pe nimeni despre ce vorbești dacă subiectul tău central nu atinge măcar puțin de tot problema virusului. Dar măcar puțin. Între noi fie vorba, nu v-ați săturat? Mă uitam zilele trecute la un story de pe instagram – un fel de glumă despre învățământ, foarte bună de altfel, la prima vedere, dacă ai starea aia excesivă de a face glume. De fapt, de aici a pornit toată ideea articolului meu – de la un story de pe instagram. (Ce ne-am face noi fără social medial?)

Voiam, inițial, să scriu despre atât-de-discutatul-sistem-de-învățământ-din-România. Am deschis dashboard-ul site-ului, am dat click pe block-ul de titlu și apoi? Voiam să-l numesc „Noi, nu sistemul”. De ce? Ca să dau vina pe noi, nu pe sistem. Fotografia aceea a fost revelatoare pentru mine, dar o să o dezbat într-un articol viitor. Am obiceiul de a trece repede de la una la alta, iar acum iată că îmi folosește. Așa că o să vă spun un pic despre aparenta această „libertate de exprimare” de care, sinceră să fiu, mi-e foarte, foarte greu să mă bucur.

Un bun exemplu a fost în perioada referendumului, când am avut obrăznicia de a distribui ceva susținător – un argument simplu, aproape incontestabil. Sinceră să fiu, nu prea mai țin minte despre ce era vorba, dar s-a declanșat un război întreg de comentarii între tot felul de oameni – prieteni de ai mei – cu diferite păreri. Am încercat să-mi arăt punctul de vedere, să spun de ce susțin și de ce trebuie să mergem la vot; pe scurt, lucruri cât mai obiective, dar n-am reușit să deschid nicio cale de ieșire din muntele de jigniri, reproșuri și cuvinte aiurite aruncate asupra acestei mișcări. Orice ai fi zis, nu aveai cum să convingi să citească măcar lucrul adevărat, să se informeze, să înțeleagă măcar despre ce este vorba. La urma urmei, privind de departe, nu e mare brânză, se întâmplă, sunt doar niște comentarii la o postare – nimic atât de dramatic. Da, se întâmplă o dată, de două ori, de șapte ori, dar la un moment dat, ajungi să te gândești că faci mai mult rău, încingând spiritele, decât bine, susținând o cauză în care crezi. Să ferească Dumnezeu să distribui un lucru bun despre BOR/religie/preoți, despre sistemul de învățământ sau despre un lucru bun făcut de un politician, că imediat se trezește un om cu păreri. Dar nici măcar păreri, ci probabil fragmente din ce-a visat aseară, pentru că majoritatea sunt incoerente și, durerea mea cea mai mare este că le pic în plasă și mă las bătută de ei. De ce? Pentru că orice le-ai zice, orice ai face, orice le-ai dovedi și arăta, tot își amintesc ei de cineva care a furat, de cineva care a călcat strâmb sau mai știu eu ce și ucid toată intenția mea bună de a arăta că ”blamații” fac multe lucruri mai puțin blamabile. Pe scurt, există subiecte pe care, pur și simplu, nu ai cum să le scoți din mocirlă, dar care nici n-au ce căuta acolo. Au fost aruncate, pur și simplu, de un individ nervos, care și-a adus toată familia, la fel de nervoasă și acum aruncă și cu pietre în mocirlă și, implicit, în cei care vor să scoată nevinovatul din noroi. M-am exprimat cam ambiguu, știu, dar altă explicație mai blândă îmi vine greu să scriu.

Acum, să găsim morala. Oare avem noi libertate de exprimare, dreptul la o opinie proprie, subiectivă? Nu. Cu siguranță că nu. Acum veți căuta un argument să mă contraziceți, dar nu aveți deloc șanse, credeți-mă. E simplu să-ți dai cu părerea, să scrii, să vorbești cuiva despre un anumit subiect și, cu siguranță, o faci și cu drag dacă intelocutorul tău este dispus să te asculte și să te înțeleagă. Totuși, dacă vorbești despre preoți, biserică, politică, sănătate, afaceri etc. și, Doamne ferește, spui un lucru lăudabil, deja te-ai făcut dușman cu mai mulți oameni decât îți imaginezi. Cel mai amuzant lucru din toată această poveste este că toți au fix aceleași argumente de ani de zile: fură, sunt corupți, agresează. Și da, aceleași argumente, aceleași câteva exemple, aceleași câteva păreri pe care le reformulează și alții ca întăriri. Mă simt, de multe ori, de parcă m-am lăsat prinsă într-o ambuscadă. Și e mai grav că o fac cu bună știință.

Niciodată nu e de vină presa că fabulează în loc să redea felul în care lucrurile se întâmplă, niciodată nu sunt de vină elevii, pentru că nu-și dau deloc interesul și tocmai ei ajung acei profesori nepregătiți de care se plângeau, niciodată nu e vina noastră că suntem conduși de oameni mai puțin competenți, niciodată nu este vina noastră pentru nimic, dar ne dăm peste tot cu părerea. Și aproape niciodată nu avem dreptate și, știind asta, avem prostul obicei de a o ține pe a noastră, greșită fiind, și să apelăm la cuvinte și acțiuni dure și violente.

Citeam recent că acum, mai mult decât niciodată, suntem tare subjugați de lanțurile comuniste. Eu tare mă tem că așa și este.

Dacă nu ai nimic bun de spus despre un lucru, mai bine taci. Aici, bineînțeles, nu intră în discuție faptele cu adevărat rele pe care ar trebui să le discute și rezolve cei implicați, nu intră deloc răul făcut în masă, de rezolvarea căruia suntem cu toții responsabili și așa mai departe.

DAR dacă eu am o părere despre un lucru BUN, dar tu știi pe UNU’ din acea comunitate de milioane de oameni care a făcut ceva rău, chiar nu merită să ne stricăm amândoi ziua. Acum veți spune că eu sunt cea care îngrădește libera exprimare. Nu. Eu mă aștept să vorbești cu mine despre subiectul pe care eu îl deschid. Dacă eu scriu că iarba din curtea mea e verde, nu trebuie să mă cerți și să-mi spui că toată iarba e roz, pentru că vecinul tău a vopsit gardul și s-au dus câțiva stropi pe jos. Înțelegi?

Te rog și mulțumesc!