E alb și negru, dar parcă
e prea devreme să fie iarăși noapte,
iarăși frig,
iarăși negru,
iarăși singuri
pe o stradă mai goală decât
sufletele noastre,
mai neagră și mai rece decât inimile tale
de piatră
în care sculptezi gargui,
în care te închizi,
în care te pierzi,
tot mai adânc
și
tot mai repede.

Îți faci din cuvinte și din lacrimi
statui de albi nebuni de-ai lui Imre
și vezi cum tot sfioase și albe,
în creștetul capului tău,
mai cresc și răsar printre fire negre
câteva albe,
singure
și dulci,
care te-ar lăsa să pleci,
care te-ar mai duce
să vezi ce n-ai mai vrut să vezi
în negru.

Te-ar dulce alb în negru
și te-ar lăsa să plângi și să te tânguiești
în noapte,
în praf
în cântec
și-n povești.
Te-ar lăsa să piezi fiecare fir de întuneric
de pe cap,
de pe față,
din inimă
și din glas.

Te-ar lăsa albul în negru numai ca să te întorci la el
în genunchi cu fața blândă și cu ochii-ncercănați,
cu ridurile-n alb
cu blândețe-n alb,
un punct alb într-un negru nestins,
rămas singur.

Si suntem iarăși noi
Și parcă-i iarăși noapte,
iarăși frig,
iarăși noapte,
iarăși singuri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.