Apusurile zilelor de vară sunt mai roșii decât cele din zilele de toamnă. Apusurile verii sunt mai dulci, mai line și mai răbdătoare. Sunt calde și blânde cu cerul pe care-l mângâie cu finețe, lăsând seara să-l cuprindă cu totul în brațele sale. Serile de vară nu au lacrimi și nici nu se grăbesc să vină, nu se grăbesc să plece și nu se roagă să mai rămână – sunt atât cât să umple lumea de dorințe. Apusurile de vară nasc vise și împlinesc visuri la margini de mare, pe creste de munte și la umbrele muribunde ale copacilor. Apusurile de vară vin și pleacă fără să le simți trecerea prin lume, în tocmai ca un fluture ce ți-a atins obrazul în zbor, trecând pe lângă tine. Atât de gingaș și tăcut este, încât îl simți abia după ce pleacă. Le simți cum îți mângâie creștetul capului și mâinile reci, cum îți deschid simțurile și cum inima tresaltă neștiutoare la atingerea lor. Le sorbi din priviri și nu te saturi de ele, așa cum nici ele nu se mai satură de privirile tale iubitoare, așa că par că ar mai zăbovi puțin. Apusurile de vară sunt mai roșii.

Apusurile de toamnă sunt scurte, reci și sângerânde; atât de frumoase sunt, încât inima se oprește în loc să le aline cu fragilitatea sa și privirile le învăluie în îmbrățișări calde, încercând inutil să le domolească. Le vezi atât de zbuciumate și pline de mister, încât respirația ți se oprește un moment. Sunt atât de fugare, încât noaptea le sfâșie, neștiind dacă ziua și-a terminat rosturile. O ucide în întunericul său absolut pe nepregătite, pe neauzite, pe nesimțite. Oamenii aleargă bezmetici către lumini false și pline de umbre, căci soarele nu mai are cuiburi printre ramuri. Apusurile de toamnă se ascund plângând din nori grei și răbzunători de cenușă, atingând aspru și neîndurător pământul. Apusurile de toamnă se grăbesc să fugă de noapte și renasc în răsărituri la fel de fugare. De-aș închide ochii două clipe într-o zi de toamnă, simt că aș pierde răsăritul și apusul său, căci fiecare răsărit se naște trist ca să moară însângerat. Apusurile de toamnă sunt scurte, reci și sângerânde.

În zilele de toamnă lumina fuge, pe când vara lumina se așază cuminte pe fiecare fir de viață și își face cuib în spatele ramurilor groase. Strălucește până și-n gurile găurilor de șarpe – e caldă, copleșitoare și, totuși, atât de plină de dorință. Lumina de toamnă se uită cu jale la cuiburile goale și la ramurile și mai goale. Caută un loc umbros pe care să-l lumineze, dar jocul ei este fără rost și fără început, așa că de unde să scrie un final? Împrăștie absurd străluciri seci și urmărește câte un fâlfâit leneș și obosit de aripă.

După apusurile sângerii de toamnă, aprinzi sfios o lumânare rece și-o stingi înapoi – aduce cu ea prea multe umbre.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.