Azi voiam să iubesc, să mă îndrăgostesc și eu ca tot omul, să mă pierd și eu prin drame, lacrimi, scenarii de telenovele, zâmbete discrete, sărutări pe grabă, îmbrățișări pline de dor și de căldură, o minte plină de-o pereche de ochi. Mă gândeam c-ar fi bine să mă îndrăgostesc și eu, să schimb și eu decorul, să respir altfel aerul și să-mi bată și altfel inima. Chiar voiam să mă îndrăgostesc și eu, părea așa frumos, așa durabil, așa stabil și de neînvins. Părea că dragostea chiar schimbă, chiar face lumea să strălucească, soarele să răsară, gândurile să mi se plimbe haotice prin cap, să n-aibă sens, dar totuși să fie și ele îndrăgostite. Auzisem eu undeva că îndrăgosteala le bate pe toate, auzisem eu undeva că nimic nu egalează îndrăgosteala și nimic nu poate să ofere ce oferă această….stare a inimiii.

După îndrăgosteală, aveam în plan să și iubesc. Ce nebunie, nu? Voiam să-mi fie ființa plină de vulnerabilitate, de fluturi, de inimioare și de petale care-mi fac viața mai roz. Aveam în plan să schimb tot Universul, să țin cerul mereu senin, să udăm pământul cu altceva, ca să nu mai plouă. Poate cu speranță și iubire. Ar trăi el oare și așa? Ce-ar fi să udăm pământul doar cu zâmbete, iubire și speranță? L-am aduce pe Ion la viață și-ai vedea din 2 în 2 metri câte-un om îmbrățișând pământul și câte unul stând aplecat să-i curgă iubirea din piept.

După ce avea să iubesc, mă gândeam eu, ar fi fost frumos să țină. Să trăim fericiți până la adânci bătrâneți, să avem castele și, la bătrânețe, după zeci de cărți scrise, ultima să fie despre cea mai frumoasă poveste de dragoste din lume – povestea mea de dragoste.

Totuși, am atâtea cărți cu basme în bibliotecă, încât se simt singure celelalte cărți.

Afară-i primăvară și cireșii abia încep să înflorească. Plouă și e frig de două zile. O doamnă-mi zice să fac ce-mi vrea inima și să-i dau încolo de bani. Alta m-a oprit să-mi spună că se poate. Orice se poate. Un domn mi-a zis că drumul meu mi-l aleg tot eu. Doamne, cât iubesc tot ce se poate iubi! Ce incoerență în câteva rânduri, câte momente și câtă iubire. Deja-s îndrăgostită, de ce-aș face-o iar? Lumea asta m-a făcut s-o iubesc așa tare, de ce să dau totul unui om? Aș da cuiva puțin mai mult decât omenirii, poate nu se va supăra Universul pe mine. Mna, m-ar înțelege el.

V-am spus că voiam să mă îndrăgostesc? Dar că voiam să și iubesc doar o pictură de infinit v-am spus?
M-am răzgândit.
Ce nebunie, nu?
Voi iubi totul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.