Era o vreme în care oamenii aveau curaj să se asculte unii pe alții, să-și mărturisească durerile unii altora, când aveau curajul să își ceară iertare și să-și împărtășească opiniile unii altora. Era o vreme, acum mult timp, în care oamenii aveau curaj să își mărturisească iubirea și să-și ceară iertare. Era o vreme în care curajul era întâlnit la tot pasul, era vremea în care curajul era mână în mână cu onoarea. Pe scurt, nu aveai onoarea dacă nu aveai curaj. Era o vreme, dar ce vreme… Era timpul în care mi-ar fi plăcut și mie să trăiesc. Era vremea în care sentimentele mărturisite erau un act de curaj și, fie ele evitate, erau tratate cu finețe. Era vremea în care oamenii se iubeau prin priviri și prin plimbări în parc. Erau ceasurile în care o invitație la teatru era o comoară. Erau timpurile în care femeile apreciau complimentele din partea bărbaților, iar bărbații erau vrăjiți de zâmbetele femeii.

Acestea sunt vremurile în care aș fi vrut și eu să trăiesc. Aș fi vrut ca un zâmbet și-o plimbare la lumina serii să fie suficiente pentru el. Aș vrea ca un compliment bine gândit și o floare ruptă din dragoste în timpul unei plimbări să fie suficiente pentru ea.

Acum ne rătăcim precum moleculele de apă la fierbere – grăbiți, fără sens, fără direcție și fără scop. Ele măcar au un scop. Acum ne piere curajul când ne apropiem unii de alții. Cuvintele dispar subit în cele mai întunecate și adânci găuri negre. Acum obrajii înroșiți, privirile rușinoase și zâmbetele sfioase sunt pentru fraieri. Așteptările au crescut.Acum nu ne mai ajunge oglinda pentru orgolii, nu ne mai încăpem în piele din cauza like-urilor și nu mai avem degete pentru a număra momentele în care am fugit, momentele în care am ezitat, momentele în care ne-am pierdut curajul. Probabil nici fire de păr nu avem destul de multe cât să egaleze clipele de curaj risipit.

Oare de ce ne-am pierdut curajul?

Nu mai suntem liberi, ascundem lucruri care ne fac să fugim de noi și de oameni. Nu mai suportăm refuzurile pentru că nu știm să refuzăm fără să rănim. Nu mai scriem la momente de durere, ci aruncăm cu pietre. Nu mai citim în clipele de liniște, ci dăm boxele mai tare, să ne asculte vecinii din județul vecin muzica. Nu mai avem suflete, avem niște prezențe alterate în corp care ne aruncă-n aer onoarea.

De ce nu mai avem curaj? De ce s-a pierdut omul de valorile pe care și le-a impus cândva?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.