Apusurile de vară sunt mai roșii

Apusurile zilelor de vară sunt mai roșii decât cele din zilele de toamnă. Apusurile verii sunt mai dulci, mai line și mai răbdătoare. Sunt calde și blânde cu cerul pe care-l mângâie cu finețe, lăsând seara să-l cuprindă cu totul în brațele sale. Serile de vară nu au lacrimi și nici nu se grăbesc să vină, nu se grăbesc să plece și nu se roagă să mai rămână – sunt atât cât să umple lumea de dorințe. Apusurile de vară nasc vise și împlinesc visuri la margini de mare, pe creste de munte și la umbrele muribunde ale copacilor. Apusurile de vară vin și pleacă fără să le simți trecerea prin lume, în tocmai ca un fluture ce ți-a atins obrazul în zbor, trecând pe lângă tine. Atât de gingaș și tăcut este, încât îl simți abia după ce pleacă. Le simți cum îți mângâie creștetul capului și mâinile reci, cum îți deschid simțurile și cum inima tresaltă neștiutoare la atingerea lor. Le sorbi din priviri și nu te saturi de ele, așa cum nici ele nu se mai satură de privirile tale iubitoare, așa că par că ar mai zăbovi puțin. Apusurile de vară sunt mai roșii.

Continuă lectura „Apusurile de vară sunt mai roșii”

Spune-mi, inimă

Spune-mi, inimă, încotro s-o apuc în nopțile fără stele. Luminează-mi cărările în întuneric și arată-mi drumul spre tine. Simt cum mă înstrăinez de tine și cum uit cine am fost și cine îmi doream să fiu. Luminează-mi căile pe care le-am întunecat și strânge-mi fărâmele pe care le-am pierdut pe drumul meu până aici. Ia nor cu nor și cerul bucată cu bucată. Arată-mi stelele pe care le-am ratat în atâtea nopți și lasă-mi vântul să-mi adie prin părul desprins, să-l simt mângâindu-mi fața și încălzindu-mi picioarele. Lasă, inimă, pârâul să curgă și să strige în liniștea nopții. Lasă greierii să-mi cânte și lasă-mi gândurile să salte alături de ei prin iarba proaspăt spălată de rouă. Lasă-mi gândurile să se piardă în basme și-n praf de stele. Fă-mi ochii să vadă dincolo de norii grei, până la cerul senin și umed al nopților de vară. Continuă lectura „Spune-mi, inimă”