Categorie: Fără categorie

Cine m-a întrebat când vreau să cresc?

(poem despre cum am devenit adult fără să vreau)

M-am trezit într-o zi de toamnă în care, ce să zic,

ploua nervos afară de parcă

cerul voia să ajungă jos,

așa că s-a gândit să picure un pic.

M-am trezit și deja simțeam că ceva e altfel,

oare părul îmi stătea mai rău?

Nu mă tunsesem peste noapte,

eu eram tot eu.

Nici nu reușisem să termin o carte,

pe care o-ncepusem mai demult și, totuși,

„azi” era după o eternitate

care a trecut fără să mă uit.

Aveam picioarele la fel de lungi,

nici trupul nu-mi era mai mare,

brațele la fel și ele,

ochii mari, sclipiri de stele, dar nu la fel de mari,

mai stinse, 

mai plăpânde și mai potolite.

Simțeam cumva că obosesc la gândul că eu

trebuie să mă trezesc.

Să mă trezesc din ce?

Să mă trezesc din vise? 

M-am ciupit.

Eram trează și știam prea bine că niciodată, nicăieri,

sclipirile din ochi nu urmau să fie stinse.

În oglindă eram aceeași, dar totuși atât de diferită,

parcă un pic mai serioasă,

parcă mai puțin aiurită.

(mai mult…)

O scurtă părere. Mi se permite?

Nu știu cum funcționează alții, dar mie îmi este foarte, foarte greu să distribui ceva pe pagina mea personală de orice-rețea-ar-fi. Îmi era până acum ceva vreme, când totul nu se învârtea în jurul cuvântului care începe cu litera „c”. Acum, nu prea mai interesează pe nimeni despre ce vorbești dacă subiectul tău central nu atinge măcar puțin de tot problema virusului. Dar măcar puțin. Între noi fie vorba, nu v-ați săturat? Mă uitam zilele trecute la un story de pe instagram – un fel de glumă despre învățământ, foarte bună de altfel, la prima vedere, dacă ai starea aia excesivă de a face glume. De fapt, de aici a pornit toată ideea articolului meu – de la un story de pe instagram. (Ce ne-am face noi fără social medial?)

Voiam, inițial, să scriu despre atât-de-discutatul-sistem-de-învățământ-din-România. Am deschis dashboard-ul site-ului, am dat click pe block-ul de titlu și apoi? Voiam să-l numesc „Noi, nu sistemul”. De ce? Ca să dau vina pe noi, nu pe sistem. Fotografia aceea a fost revelatoare pentru mine, dar o să o dezbat într-un articol viitor. Am obiceiul de a trece repede de la una la alta, iar acum iată că îmi folosește. Așa că o să vă spun un pic despre aparenta această „libertate de exprimare” de care, sinceră să fiu, mi-e foarte, foarte greu să mă bucur.

Un bun exemplu a fost în perioada referendumului, când am avut obrăznicia de a distribui ceva susținător – un argument simplu, aproape incontestabil. Sinceră să fiu, nu prea mai țin minte despre ce era vorba, dar s-a declanșat un război întreg de comentarii între tot felul de oameni – prieteni de ai mei – cu diferite păreri. Am încercat să-mi arăt punctul de vedere, să spun de ce susțin și de ce trebuie să mergem la vot; pe scurt, lucruri cât mai obiective, dar n-am reușit să deschid nicio cale de ieșire din muntele de jigniri, reproșuri și cuvinte aiurite aruncate asupra acestei mișcări. Orice ai fi zis, nu aveai cum să convingi să citească măcar lucrul adevărat, să se informeze, să înțeleagă măcar despre ce este vorba. La urma urmei, privind de departe, nu e mare brânză, se întâmplă, sunt doar niște comentarii la o postare – nimic atât de dramatic. Da, se întâmplă o dată, de două ori, de șapte ori, dar la un moment dat, ajungi să te gândești că faci mai mult rău, încingând spiritele, decât bine, susținând o cauză în care crezi. Să ferească Dumnezeu să distribui un lucru bun despre BOR/religie/preoți, despre sistemul de învățământ sau despre un lucru bun făcut de un politician, că imediat se trezește un om cu păreri. Dar nici măcar păreri, ci probabil fragmente din ce-a visat aseară, pentru că majoritatea sunt incoerente și, durerea mea cea mai mare este că le pic în plasă și mă las bătută de ei. De ce? Pentru că orice le-ai zice, orice ai face, orice le-ai dovedi și arăta, tot își amintesc ei de cineva care a furat, de cineva care a călcat strâmb sau mai știu eu ce și ucid toată intenția mea bună de a arăta că ”blamații” fac multe lucruri mai puțin blamabile. Pe scurt, există subiecte pe care, pur și simplu, nu ai cum să le scoți din mocirlă, dar care nici n-au ce căuta acolo. Au fost aruncate, pur și simplu, de un individ nervos, care și-a adus toată familia, la fel de nervoasă și acum aruncă și cu pietre în mocirlă și, implicit, în cei care vor să scoată nevinovatul din noroi. M-am exprimat cam ambiguu, știu, dar altă explicație mai blândă îmi vine greu să scriu.

Acum, să găsim morala. Oare avem noi libertate de exprimare, dreptul la o opinie proprie, subiectivă? Nu. Cu siguranță că nu. Acum veți căuta un argument să mă contraziceți, dar nu aveți deloc șanse, credeți-mă. E simplu să-ți dai cu părerea, să scrii, să vorbești cuiva despre un anumit subiect și, cu siguranță, o faci și cu drag dacă intelocutorul tău este dispus să te asculte și să te înțeleagă. Totuși, dacă vorbești despre preoți, biserică, politică, sănătate, afaceri etc. și, Doamne ferește, spui un lucru lăudabil, deja te-ai făcut dușman cu mai mulți oameni decât îți imaginezi. Cel mai amuzant lucru din toată această poveste este că toți au fix aceleași argumente de ani de zile: fură, sunt corupți, agresează. Și da, aceleași argumente, aceleași câteva exemple, aceleași câteva păreri pe care le reformulează și alții ca întăriri. Mă simt, de multe ori, de parcă m-am lăsat prinsă într-o ambuscadă. Și e mai grav că o fac cu bună știință.

Niciodată nu e de vină presa că fabulează în loc să redea felul în care lucrurile se întâmplă, niciodată nu sunt de vină elevii, pentru că nu-și dau deloc interesul și tocmai ei ajung acei profesori nepregătiți de care se plângeau, niciodată nu e vina noastră că suntem conduși de oameni mai puțin competenți, niciodată nu este vina noastră pentru nimic, dar ne dăm peste tot cu părerea. Și aproape niciodată nu avem dreptate și, știind asta, avem prostul obicei de a o ține pe a noastră, greșită fiind, și să apelăm la cuvinte și acțiuni dure și violente.

Citeam recent că acum, mai mult decât niciodată, suntem tare subjugați de lanțurile comuniste. Eu tare mă tem că așa și este.

Dacă nu ai nimic bun de spus despre un lucru, mai bine taci. Aici, bineînțeles, nu intră în discuție faptele cu adevărat rele pe care ar trebui să le discute și rezolve cei implicați, nu intră deloc răul făcut în masă, de rezolvarea căruia suntem cu toții responsabili și așa mai departe.

DAR dacă eu am o părere despre un lucru BUN, dar tu știi pe UNU’ din acea comunitate de milioane de oameni care a făcut ceva rău, chiar nu merită să ne stricăm amândoi ziua. Acum veți spune că eu sunt cea care îngrădește libera exprimare. Nu. Eu mă aștept să vorbești cu mine despre subiectul pe care eu îl deschid. Dacă eu scriu că iarba din curtea mea e verde, nu trebuie să mă cerți și să-mi spui că toată iarba e roz, pentru că vecinul tău a vopsit gardul și s-au dus câțiva stropi pe jos. Înțelegi?

Te rog și mulțumesc!

6 ani de blog?

Mare lucru! 6 ani. Parcă ar fi fost ieri. Recunosc, anul acesta am chiulit tare, deși, probabil, ar fi trebuit să scriu mai mult, poate ajutam pe cineva, dar să vedem: cine ne poate fi mai de ajutor decât noi înșine? Dacă am învățat ceva anul acesta, este că întreaga fericire pe care o putem simțit, ține în totalitate de noi înșine. Și da, deja te gândești la lucruri care te fac fericit, la oameni și la tot felul de alte chestiuni. Dar când vor pleca? Oamenii mor, pleacă, lucrurile se strică și se pierd, momentele se uită. Atunci rămâi tu cu tine și de asta depinde fericirea ta. Cred că asta a stârnit și pandemia – o serie întreagă de emisiuni „eu – (ne)fericit cu mine”. Da, nu toți am fost complet singuri din martie și până acum (sper că nimeni nu a fost). Nici eu, slavă Domnului, nu am fost singură și știu că nu voi fi, dar am învățat să fiu foarte fericită cu mine, cu lucrurile pe care le fac și cu fiecare experiență prin care trec.

2020 a fost un an atât de plin, încât pare că se termină brusc, în pripă cumva. Nu cred că vă interesează prea mult fiecare lucru care mi s-a întâmplat, dar o să vă povestesc ceva ce, sper eu, vă va ajuta într-un fel sau altul într-un moment la vieții voastre. În primul rând, am avut 3 job-uri. Nu simultan, bineînțeles. De ce 3? Pentru că am plecat din toate imediat ce am simțit că nu mi se mai oferă tot ce am nevoie – fie pentru că deja mi s-a oferit totul, fie pentru că lucrurile nu mă mulțumeau. Trei. Și, deși am renunțat fără să știu exact care va fi pasul meu următor, totul s-a schimbat în folosul meu și, iată, am fost ”șomeră” fix o zi. Morala? Când lucrurile nu merg cum trebuie la locul de muncă și știi că nu este deloc în puterea ta să schimbi ceva, pleacă. Este imposibil să nu găsești ceva mai mulțumitor. Și gândiți-vă puțin, primiți acest sfat de la un proaspăt absolvent de facultate, fără experiență, pe care, în mod normal, nu prea vrea nimeni să-l angajeze. Dacă tu ai măcar deja 2 ani în piața muncii, fii sigur că ai multe uși deschise. Pray, eat, love. Mănâncă, roagă-te (Dumnezeu sigur te va auzi, pe mine m-a auzit mai mult decât meritam), iubește (mult!) și, aș mai adăuga eu, speră.

Acest articol s-a transformat deja în unul motivațional și chiar sper că te-a motivat. Din tot răul care s-a întâmplat la nivel mondial în acest an, mie mi s-au întâmplat multe lucruri bune. Am muncit mult, am și vizitat multe locuri împreună cu prietenul meu (atât cât ne-a permis covrigul, bineînțeles).M-am mutat în București, am un loc de muncă, sper eu, pe termen lung și, trebuie să recunosc, 2020 m-a obosit. Dar, scriind aceste rânduri, mă bucură toată oboseala – s-au întâmplat multe lucruri bune și, sper eu, se vor mai întâmpla și-n anul ce vine. Nimeni nu a spus că viața e ușoară, dar nici că e grea. Viața e cum trebuie să fie, pentru că niciodată nu te vei bucura de rezultatele muncii altora. Da, te vei bucura pentru ei, dar rezultatul propriei osteneli este mai mult decât satisfăcător. Important este să nu te gândești prea mult la rezultat. Avem prostul obicei să ne ridicăm așteptările peste puteri și să fim dezamăgiți. Da, știu că veți spune că lucrurile nu-s așa, că atunci când așteptările sunt mari, rezultatele sunt bune etc. etc. Nu sunt de acord. Deloc. Eu fac parte din categoria celor care au așteptări mult prea mari și ajung să fie dezamăgiți. Oricât ar primi, dacă nu și-au îndeplinit așteptările și nu le-au și întrecut, nu sunt mulțumiți. Mereu îmi spun, atunci când ajung la așteptări și le și depășesc, că ar fi trebuit mai mult. Așa că, în anul care a trecut, mi-am propus să nu mă mai aștept la nimic. Mereu. Așa vă sfătuiesc să faceți și voi pentru 2021.

Poate, dacă nu mai așteptăm să treacă pandemia, va trece. Să sperăm ca anul acesta să fie și mai bun!

Doamne, ajută-ne!

De când zâmbetul a devenit monedă de schimb

De când zâmbetul a devenit monedă de schimb,
sunt cel mai bogat om de pe pământ,
căci dacă pe tine te văd fericit,
parcă și norii
o iau la goană și,
la cât ești de iubit,
o să zâmbești din zori și până-n seară,
din vârf de munte,
până-n valul din mare,
căci eu am devenit brusc
cea mai bogată fată din lume.

De când zâmbetul a devenit monedă de schimb,
îmi cumpăr dimineți cu răsărituri calde,
îmi cumpăr un cer plin de stele,
flori mai palide
și de rest îmi mai permit să te iau de mână
și pentru toate zâmbetele din lume vreau
să mergem împreună,
iar când cred că am rămas falită și de e vânt,
zâmbești la mine
și brusc devin cea mai bogată de pe pământ.