Pierduţi, dar încă în viaţă

Cine suntem cu adevărat? Noi, tinerii de azi. Cine suntem?
Adevărul pur este că suntem o generaţie pierdută. Nu este nevoie să recunoaşteţi că nu avem nici cel mai mic interes pentru ceea ce ar fi bine să facem. De cele mai multe ori facem ce trebuie să facem (sau ce considerăm că trebuie), nu ce ar fi bine. La urma urmei nu trebuie să face nimic , ci ar fi bine să facem. (pr. Nicodim Petre) Îţi spune cineva că trebuie să faci un anumit lucru? Poate, dar nimeni nu te poate obliga să faci ceea ce nu vrei, nu poţi şi/sau nu ai chef.

Nu e nevoie să recunoşti nimic. Nimănui, niciodată, dar măcar cu tine însuţi să fii sincer. Sinceritatea faţă de propria persoană, cred eu, este cea mai dură şi aspră formă de sinceritate.

Faţă de sufletul propriu nu ai ce ascunde, dar asta nu-i nimic. Nuditatea în faţa sufletului propriu este lucru mare. Nu te pune sufletul să-ţi recunoşti nimic. De ce? Pentru că ştie deja totul. Aşa că de ce nu ne-am recunoaşte propriile greşeli? Şi de ce nu suntem capabili să ne asumăm propriile răspunderi şi consecinţe, urmării fiind ale propriilor decizii?

Probabil.

Mândrie?

Şi mai probabil.

Însă-mi permit să am convingerea şi dreptul să mă contrazic. Nu suntem tocmai o generaţie pierdută. Există acel 5% din cei de vârsta mea, a noastră, care nu văd doar în faţa. Care citesc doar pentru ei, nu pentru că sunt obligaţi. De unde ştiu? Cunosc astfel de oameni. Există acei oameni care-şi permit să urce câte o treaptă spre realitate în fiecare zi.

De ei avem nevoie.

Şi ce pot spera? Ca aceşti oameni să nu moară niciodată. Sunt ca ultima gură de aer a unui scufundător, ultima speranţă de a ajunge la suprafaţă. De ei avem nevoie!

Orgoliu – mască şi destin

Nu ştiu voi, dar din punctul meu de vedere orgoliul şi mândria merg mână în mână.

Orgoliul este, pentru unii oameni, defectul din care derivă şi celelalte. Este lucrul care ne dă ”curajul” să riscăm să pierdem oameni, sentimentul care ne încurajează să renunţăm la noi, la plăcerile no49533144f57f323ddb20d5833258b5e7astre, la ceea ce suntem doar pentru a nu răni imaginea pe care ne-am creat-o purtând, de fapt, măşti ale imperfecţiunii sintetice, pe care le vedem perfecte.

Mi s-a spus cândva, că un cavaler căruia îi era rănit orgoliul, putea fi ucis din propria voinţă. Eu nu văd lucrurile aşa. Cavalerii aveau un cod de onoare, trăiau după regulile unei mândrii prestabilite, după principiile impuse de statut, dar nu le era permis orgoliul şi mândria răutăcioasă.

Înainte de toate, să clarificăm un lucru referitor la mândrie. Există mândria bună şi mândria rea. A te mândri propriei persoane pentru un lucru bun care te împlineşte sufleteşte este una, iar alta este să mergi cu nasul pe sus pentru că eşti mândru de propria-ţi persoană şi vrei neapărat să afle toată lumea ce pseudopersonalitate eşti.

Până şi orgoliu, într-o oarecare măsură, poate fi considerat respect de sine, dar asta e altă poveste. În acest caz, orgoliul trebuie să fie în cantităţi mici, mult prea mici, cât să nu largeafecteze creierul.

Sinceră să fiu, aş putea numi orgoliul ca fiind o boală a conştientului.  Am văzut oameni care din cauza acestei boli fac rău doar prin indiferenţă, indiferenţă rezultată din frica de a fi văzuţi făcând binele necesar momentului.

De-ar fi să numim un sentiment caracteristic orgoliului, acesta ar fi durerea. Sunt convinsă că măcar o dată am fost răniţi din cauza orgoliului sau am rănit fiind orgolioşi. La urma urmei, orgoliul ne prescrie destinul, soarta, restul vieţii. Exagerând cu asta, fericirea noastră va dispărea treptat, ne vom mulţumi doar cu ceea ce vrem să ne facă fericiţi, renunţând la ceea ce avem nevoie.


 

În ultimul timp ne simţim tot mai vulnerabili, mai sensibili, orice ne răneşte. Ne pierdem în cuvinte, nu mai ştim să exprimăm ceea ce simţim şi visăm la imposibil, ajungând să fim dezamăgiţi. Ne punem speranţele şi încrederea în cei ce mai târziu au să ne rănească.

Suntem precum puii de pisică: mici, sensibili, vulnerabili, dar orgoliul ne distruge acoperind aceste adevăruri. Niciodată nu voi găsi suficiente persoane care să-şi calce pe orgoliu pentru fericirea altcuiva ca să mă pot convinge că nu vom muri cu minciuni. Nici nu ştim când putem pierde pe cineva fără a-i spune ceea ce simţim. Cu aceste suflete bolnave e orgoliu vom pierde totul, fiecare persoană dragă şi ne vom alia duşmanului, care la fel de orgolios ne va ajuta să ne distrugem.

Nimeni şi nimic nu va avea curajul să mărturisească faptul că este prea orgolios, ci doar în ultimul moment va ceda, dar.. va fi prea târziu !

Limite, încercare și speranță

skzCu toții avem o mare problemă în comun – frica.

Orice am face, oricât de puternici am fi și prin oricâte am trece vom avea temeri, rețineri și îndoieli.

De cele mai multe ori ne îndoim de forțele proprii, de capacitățile noastre de a găsi rezolvări la problemele pe care le întâmpinăm în drumul spre reușită sau eșec. Obișnuim să ne fixăm limitele cât mai jos cu putință pentru a avea un pseudosuccesc garantat, care să ne aducă o oarecare mulțumire de sine. În cazul de faţă ne este frică de eşec şi de urmările lui. Cei mai mulţi dintre noi au mândria şi orgoliul pe care nimeni, dar nimeni nu le poate răni.  Aceste două defecte umane sunt motivele pentru care nu ne permitem să ţintim cât mai sus, având uriaşul risc de a da greşi. Ne este teamă că odată cu apariţia eşecului orgoliul şi mândria ne vor fi profund rănite, că ne vom păta imaginea şi că nu vom mai avea curajul să dăm ochii cu lumea. Tiparul uman al zilelor noastre.

Să fim serioşi, eu nu dau doi bani pe imagine. Una este să ai o imagine bună într-o anumită societate şi alta este să fii tu şi lumea să te placă exact aşa cum te-a lăsat Dumnezeu. S-a ajuns să ne fie frică să vorbim cu oameni faţă de care prezentăm un anumit interes doar pentru a evita o posibilă respingere. large (1)

Să nu uităm de limite. Singura limită pe care ar trebui să o avem este cerul  . Ce sunt de fapt limite? Eu văd limitele ca fiind bariere între ceea ce vrem şi ceea ce putem face. Nu există limite, sunt doar scuze sau, după cum am spus şi mai sus, simptome ale unui orgoliu bine structurat. Chiar şi aşa există speranţa, acea rază de lumină care ne face să credem că putem depăşi atât limitele impuse de noi, cât şi cele impuse de societate.

O lume în care limita să ne fie cerul, încrederea în noi să nu lipsească şi speranţa să fie parte din inima noastră, cred eu, e o lume a idealului. Ce-ar fi să trăim în ea? 🙂