Categorie: Suflet din Julieta

Fă-mi tu curaj

Niciodată nu am avut curajul să recunosc cine sunt de fapt, să-mi dovedesc mie că am suficient curaj să privesc în trecut.
În cele mai tăcute şi negre nopţi, mintea-mi zboară la întunericul trecutului, speranţa prezentului şi cele două căi ale viitorului. De ce două? Pentru că omul are posibilitatea să aleagă între bine şi rău.
Mereu la început, viitorul răului e blând, prea blâng pentru sufletele naive, pentru cei laşi. Toţi ne dorim un viitor care să înceapă şi să se termine cu bine, dar viitorul cu adevărat bun cere sacrificii. Cu cât mai multă sudoare, cu atât mai multe roade. Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă. Nimic nu vine fără motiv şi toate au sens pentru cei ce au cu adevărat să privească spre ce-au lăsat în urmă. Fiecare sfârşit aduce lacrimi şi fiecare sfârşit noi temeri.
E greu să o iei de la capăt, la fel de greu este să realizezi că ceea ce ai realizezi că ceea ce ai realizat s-a terinat. Mi-aş fi dorit ca unele clipe să dureze o infinitate.
Ei bine, în tot acest drum dăm epste tot felul de oameni, diferite caractele după care tinde şi al nostru să se formeze. Tuturor le este dor de ţinutul fără grijă ce era numit copilărie. Acolo adevărul nu doare, minciuna nu există, iar răul tot e transformat în bine. Toţi au pierdut acel suflet, toţi şi-au închis copilul din ei în cel mai întunecat colţ al inimii, pentru a nu arăta cât de sensibil, fragil şi vulnerabil este cu adevărat omul.
Dar ce este, de fapt, un om? O creatură vie, capabilă să gândească, să judece şi să... simtă. Sentimentele sunt ceea ne distrug şi nasc fericirea. Inimia ne dă viaţă şi tot ea ne răpeşte de aici.

Nu-mi uita amintirea

Cred că una dintre cele mai mari frici ale sufletului uman este uitarea. Mi-e frică să uit, mi-e frică să fiu uitată, intr-un cuvânt: mi-e frică de inevitabil.

Mi-e greu să cred că nu avem toţi această frică. Întrebarea abia acum vine: ce facem noi pentru a fugi de uitare? Drept este că doar fugim de ea pentru că putem fugi, dar nu ne putem ascunde. Oare marii scriitori, adică marii artişti au intrat în istorie cu acest scop? (mai mult…)

Mâna mea în mâna ta, dar ale noastre în ale cui?

Şi-a pus mâna mică şi fragilă în mâna lui. Putea fi acoperită uşor, părea a fi prea mică pentru ea, dar dacă le puneai într-un tot unitar vedeai că i se potriveşte perfect. Era mică, firavă şi tremura la cea mai mică emoţie, de parcă ar fi ţinut o inimă în palme. Era a ei. Parte din ea şi părea a fi simbolul întregii ei persoane.

Amândoi. Singuri, cu lumea-n faţă şi mâna ei în mâna lui, dar ale lor mâini, în ale cui? De-am fi fost noi doi, ce-am fi făcut oare? Mi-ai fi luat mâna în mâna ta şi-am fi plecat. Cine-ar fi avut oare grijă de mâinile noastre? Eu de a ta, tu de a mea, dar de noi cine? Poate vântul ar fi avut în gând să ne protejeze. Ne-ar transforma în cenuşă şi ne-ar purta cu el până ne-ar găsi locul perfect, apoi ne-ar aduce scântei să ne reaprindă şi-am renaşte iar şi iar după voi lui. Poate soarele ar vrea să ne transforme în flori ce nasc din aceeaşi rădăcină – veşnic împreună – să ne trezească dimineaţă de dimineaţă mângâindu-ne cu ale sale raze palide şi, noaptea, să ne lase în grija lunii, să ne jucăm cu stelele. Ce-ar fi dacă tu ai lua locul soarelui, iar eu locul lunii? Aş trimite cât mai devreme stelele la culcare şi-aş aştepta să deschizi ochii. Aş iubi să stau până târziu să văd cum răsari. Te-aş apuca de prima rază ce-o laşi să iasă, te-aş ajuta să te trezeşti, te-aş ridica pe cer şi-aş fugi. Mi se va face ruşine de frumuseţea zâmbetului tău senin, aşa că m-aş face mică. Aş închide ochii şi mi-aş ţine respiraţia. M-aş ascunde după munţi şi-aş aştepta să vii după mine la apus şi să-mi dai drumul pe cer. Să mă eliberezi. Atunci aş tace. Ţi-aş asculta inima cum bate în pieptul meu şi-aş plânge pentru că te-ai stins pentru mine. Şi-aşa noapte de noapte…

Când ai timp şi vei vrea să asculţi, ascultă bătăile inimii ce bat în pieptul tău. Greu mi-a acceptat sufletul tău inima, iar acum pare că nu vrea să-i mai dea drumul, te rog, ascult-o! Când noaptea se va preface-n zi, iar ziua în noapte, mi-ai luat mâna mică în mâna ta şi-am pleca aşteptând şi sperând că cineva să aibă bunătatea de a ne lua mâinile în ale sale.

O ultimă scrisoare

Dragul meu prieten,

Cât a trecut de când nu am mai vorbit? Un an poate? Doi? Nu, cred că sunt mai mulţi. Eram eu mică tare şi tare naivă. Iar tu? Nici nu ştiu. Atunci credeam că ştiu, poate am uitat, dar acum sigur n-aş crede că ai fost ceea ce am văzut că eşti.  N-aş putea uita nici fratele care mi-ai fost şi sunt sigură că nici tu n-ai uitat puterea prieteniei noastre. Aşa prietenie să aibă toţi oamenii de pe planeta asta şi ar fi mult mai fericiţi. De fapt, cred că ar fi fericiţi cu adevărat. N-ar mai avea nevoie de nimic, le-ar ajunge fratele mai mare. Le-ar ajunge profesorul copil, le-ar fi de ajuns sufletul care să le ţină companie şi să-i protejeze, să-i iubească exact aşa cum se iubesc fraţii. De asta avem nevoie.

Ţii tu minte oare cum ne-am cunoscut? Jucam jocuri prosteşti în autobuz fără să ne cunoaştem. Cântam fără să ne auzim, de fapt, vocile. Cântam pur şi simplu de plăcere. Şi apoi? Ce ne-a făcut să ne găsim? Îndrăzneala mea? Curiozitatea ta? Prietenia ce urma să înflorească? Cred că era copilăria din noi. Lipsa şi nevoia de prieteni, de un frate, de o soră.

Totuşi, ce s-a ales de toate astea? Praf? Nu, l-am fi şters de mult, s-ar fi pierdut de tot. Cenuşă? Pheonix ar fi renăscut din ea, sunt sigură. Fum? S-ar fi înălţat la cer şi ar fi pierit cu amintiri cu tot. Lacrimi? Au fost şi vor mai fi. Ele vin şi pleacă, dar mereu se găsesc altele să le ţină locul. Lucrează în toate cele trei schimburi. Uneori câte una, alteori zeci, în unele zile chiar şi sute. Cu miile au fost la final, acum e plin de începuturi, dar n-ar trebui să fie cineva să mă îndrume? Atunci erai tu în spatele meu şi-mi suflai la ureche ce să fac. Acum am crescut. Amândoi. Tu ţi-ai găsit drumul, eu încă-l caut şi încă am nevoie să-mi sufle cineva la ureche pe unde s-o iau.

Ce-ar fi să fim iar fraţii care eram? Ce zici?

Hmm, mai bine nu. N-aş putea să distrug omul de atunci cu cel de acum. N-aş putea să-i îngrop atât de uşor amintirea. Ar trebuie să-l ucid ca să se poată metamorfoza complet.

Ştii cum eram? Ca doi boboci într-un buchet. Am fost puşi unul lângă altul, am crescut şi înflorit împreună şi apoi? Apoi am murit.

Sunt convinsă că n-a rămas nimic din ce era, poate doar o amintire…