Stau nopţile şi mă gândesc la ce a mai rămas din noi, la ce a mai rămas din bucata de infinit care am îndrăznit să fim pentru atâta timp, la ce a rămas din ceea ce credeam că va dura mai bine de-o eternitate. Pierd nopţile numărând stelele şi sperând că faci şi tu la fel, aşa cum obişnuiam să facem împreună, în nopţile calde de vară la lumina focului. Pierd dimineţile privind soarele cum răsare, în speranţa că şi tu te vei trezi într-o dimineaţă să stăm împreună, fiecare în colţul lui de lume, privind răsăritul. Ţii minte cât mi-am dorit să vedem răsăritul cândva?

Stau şi număr pe degete zâmbetele care-mi apar acum pe chip şi încep să nu mai înţeleg unde mi-a dispărut fericirea. Mi-e dor de ce eram acum ceva timp, mi-e sete de lacrimile pe care le vărsam râzând. La urma urmei ce rămâne în urma acestor părţi de viaţă? Cenuşă. Ardem tot, fiecare sentiment, fiecare zâmbet, inima. Le consumăm până la cea mai mică fărâmă de viaţă şi ajungem să rămânem cu palmele întinse şi goale, cu privirea rătăcită după o rază de lumină şi cu braţele tânjind a căldură.12227360_1468220713210671_307287479_o

Pana la urma, ce a rămas din noi? Câteva
urme de parfum pe fularul meu alb, o iluzie a unei îmbrăţişări şi un ecou care fuge tot mai repede de mine. Din mine ce va rămâne până data viitoare?

1 Comment on Ce a mai rămas din noi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.