M-am obişnuit să număr zile, să înşir anii pe degete şi să aştept să treacă timpul. Parcă aştept o minune. Aştept. Tot aştept. Încă aştept să se întâmple ceva cu mine, cu tot ce mă înconjoară, cu toate câte vor veni şi cu toate câte sunt. Le las să treacă şi le ajut să urce scările. Urcă una, cobor după următoarea. Le iau la braţ şi urcăm încet împreună. Îmi povestesc bietele zile de toată durerea lor şi de tot frigul altora.

Urcă încet şi coboară pe cealaltă parte singure. Aşa trec, aşa vin, aşa se duc.Cine le ştie oare durerile? Cine le mai scrie şi cine le mai aşteaptă la capătul celălalt al scărilor? Dar pe tine cine te aşteaptă?

Te văd cum iei pixul în mână şi vrei să scrii. Acum toată lumea scrie, tu de ce n-ai putea? Alergi după cuvinte, le iei prizoniere şi le obligi să-ţi spună ce să scrii şi cum să le faci să arate bine, iar zilele trec pe lângă ele şi pe lângă tine. Le iei, le întorci pe toate părţile, dar nu le potriveşti.

Imagine black, cool, and me

Nu poţi alege cuvintele, ele te aleg pe tine aşa cum foamea, somnul şi dragostea nu vin când vrei tu, ci când ele vor să te viziteze. Timpul vine, timpul trece, nici pe el nu-l poţi alege. Dacă ele nu te aleg pe tine, nu le poţi avea. Dacă zilele nu se opresc să te aleagă, se opresc la altcineva, dar vor şti tot timpul că au trecut şi pe la tine să te salute. Acum, lasă pixul şi lasă cuvintele să aleagă doar pe cei care trebuie să fie aleşi.

Acum, lasă zilele să treacă, poate se vor aşeza şi pe foile tale şi poate îţi vei scrie şi tu povestea în gânduri şi amintiri. Lasă-le să te aleagă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.