Ce mai e şi cu zilele astea? Zilele ne sunt numărate de dinainte de a ne fi născut, zilele ne sunt numărate până creştem, iar apoi zilele ne sunt numărate până la clipa finală a vieţii noastre. Totul ne este numărat: fiecare respiraţie, fiecare gând, fiecare pas pe care-l facem, indiferent dacă e înapoi, tot numărat este. Toate, dar absolut toate merg înainte, trec peste tine şi peste morţii tăi, peste fericirile şi dezamăgirile tale fără a se opri măcar să te privească două secunde. Cineva-mi spunea că nu ne naştem ca să trăim, ci că ne naştem ca să ne pregătim moartea. Totuşi, atunci care ar fi rostul a tot ce simte un om, a tot ce face şi a tot ce lasă în urmă? Dacă laşi ceva în urmă, rămâi veşnic tânăr şi veşnic în viaţă. Mai văzusem undeva o replică ce mi-a rămas puternic întipărită în minte: dacă un cântăreţ se îndrăgosteşte de tine, vei trăi veşnic. Prin ce? Prin muzica lui. La fel e şi în cazul pictorilor, scriitorilor şi a tuturor artiştilor care se inspiră de viaţă şi din fiecare om care-l marchează într-un fel sau altul, chiar dacă nu va afla nimeni. Tu faci parte din ceva, iar amintirea ta trăieşte prin ceea ce alţii au luat din tine şi-au pus în nemurirea lor.

Gândiţi-vă la Veronica Micle şi Mihai Eminescu. Toată lumea ştie că o parte din poeziile lui Eminescu au o fărâmă din iubirea sa pentru Veronica. Într-adevăr, amândoi sunt morţi, dar ei învie de fiecare dată când le este pomenit numele sau când le sunt citite cărţile. Ei trăiesc prin ceea ce au lăsat în urmă. Gândiţi-vă la bunicii şi străbunicii voştri. Ei trăiesc şi nu vor muri niciodată pentru că noi suntem parte din ei, noi suntem ceea ce ei au lăsat în urmă. Avem totul de la ei: avem ochii lor, gesturile pe care le facem sunt ale lor, suntem parte din ceea ce au fost ei şi strănepoţii noştri vor fi dovada vie a existenţei noastre.

Chiar şi aşa, dacă nu lăsăm nimic în urmă, atunci vom muri cu adevărat. Ne va muri amintirea şi vor muri şi dovezile existenţei noastre odată cu crucea ruginită şi învechită de pe mormânt. Recent (din păcate) am realizat şi eu cât de scumpe şi cât de preţioase sunt secundele pe care le petrecem aici făcând nimic pentru nimeni. Nimic pentru noi, nimic pentru alţii, nimic pentru ceea ce ar trebui să lăsăm în urmă. Deodată te trezeşti la marginea prăpastiei şi singura soluţie este să sari.

Totuşi, ce ai face dacă ai afla că mai ai puţin şi viaţa ţi se termină? Ai trăi fiecare clipă la maxim? Dacă ţi-aş spune că asta este o greşeală, cum ai reacţiona? Probabil m-ai contrazice, însă fiecare clipă trăită cu nechibzuinţă duce mai repede spre finalitatea ei. Sfatul meu? Priveşte atent cum zilele îţi intră în sac şi trăieşte-le în aşa fel încât nimic din ce vei face nu îţi va aduce regrete. Fă tot ce-ţi place şi fii fericit, altfel vei pierde şi lupta cu viaţa, şi lupta cu sfârşitul ei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.