(poem despre cum am devenit adult fără să vreau)

M-am trezit într-o zi de toamnă în care, ce să zic,

ploua nervos afară de parcă

cerul voia să ajungă jos,

așa că s-a gândit să picure un pic.

M-am trezit și deja simțeam că ceva e altfel,

oare părul îmi stătea mai rău?

Nu mă tunsesem peste noapte,

eu eram tot eu.

Nici nu reușisem să termin o carte,

pe care o-ncepusem mai demult și, totuși,

„azi” era după o eternitate

care a trecut fără să mă uit.

Aveam picioarele la fel de lungi,

nici trupul nu-mi era mai mare,

brațele la fel și ele,

ochii mari, sclipiri de stele, dar nu la fel de mari,

mai stinse, 

mai plăpânde și mai potolite.

Simțeam cumva că obosesc la gândul că eu

trebuie să mă trezesc.

Să mă trezesc din ce?

Să mă trezesc din vise? 

M-am ciupit.

Eram trează și știam prea bine că niciodată, nicăieri,

sclipirile din ochi nu urmau să fie stinse.

În oglindă eram aceeași, dar totuși atât de diferită,

parcă un pic mai serioasă,

parcă mai puțin aiurită.

Crescusem oare? În niciun caz, nu e posibil,

nu m-au întrebat.

Ce dacă mintea nu acceptă vârsta din certificat?

Așa căzusem de acord când m-am născut –

să mă întrebe și pe mine

înainte să mă fi crescut.

Cine m-a crescut așa de tare?

Oare ploaia asta ce nu se mai oprește?

Vântul care nu se potolește?

Acum, inima mea speriată se îngrămădește

undeva-n stomac, cât mai departe

de creierul matur care îi dă târcoale.

Mă gândeam să mă întorc în pat,

mă gândeam că mi se pare,

poate totuși visez

și pișcatul nu mă doare.

M-am gândit să caut sub pat niște urme,

așa cum făceam când eram mică de tot.

Nu găseam niciodată nimic,

dar îmi părea că undeva, sub pat

o să găsesc ceva

demult uitat.

Poate un bănuț auriu sau o mingiuță mică,

poate o urmă de pantof

de păpușică.

După îndelungi răbdări și dorințe arzătoare,

concluzia era aceeași,

era neiertătoare.

Eram adult și nu m-au întrebat înainte,

oare de ce?

Pentru că n-am fost cuminte?

Acum ajung ușor cu mâna la pragul de sus,

nu mă mai cațăr pe tocuri.

Nici pantofii mamei nu-mi mai vin în picioare,

mă strâng deja

și chiar mă doare.

Inima s-a potolit, a revenit la loc și bate prea încet

Mă plictisește.

Timpul trece mult prea repede,

mă obosește.

Deja n-am timp să aflu cum am ajuns deodată mare,

nu am vreme de fleacuri, de animale zburătoare,

nu am chef să râd mereu,

parcă mă enervează,

Nu vreau nici să văd că lumea mi-e la picioare.

Nici n-o văd acolo, 

deși mă uit doar în pământ.

Sper cer tot nu reușesc, mai plouă 

și mintea mi-e plină de gând.

Trebuie să plec, să schimb un bec și apoi

să arunc ce e în coșul de gunoi.

Să nu uit să pun niște haine la spălat,

să văd de-o priză,

că cea veche s-a stricat.

Mâine trebuie să gătesc neapărat,

că ciorba de la mama s-a terminat.

Parcă ceva suspină undeva în mine,

poate o dorință,

poate o strigare de ajutor.

Plânge un copil pe coridor.

O fi pe scara mea?

Sau poate e în mine: copilul care-am fost,

uitat printre ruine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.