M-am trezit ieri dimineaţă şi cerul era alb. Alb mat. Poate era un alb imaculat, dar prea alb pentru mine. Eram convinsă că ochii sau cerul îmi joacă feste. Nu se putea aşa ceva. Cer alb? Da, hai să trecem peste asta.

Mai fac un pas şi ceva curaj să mă uit în jur. Alb, iar alb. Da, cred că am înnebunit. Nu, stai, mai e ceva. Negru? Serios? Parcă deja sunt prea multe culori. Alb şi negru. Cine L-a supărat aşa tare pe Dumnezeu de ne-a pictat mica lume în alb şi negru? Parcă am fi o fâşie de ziar, poate o pagină care acoperă unul din globuleţe pentru brad din sticlă pe care mama le păstrează cu atât de multă atenţie şi pe care, de fiecare dată, le înveleşte cu multă migală – cam asta a devenit şi Globul nostru casă. E alb şi pe ici colo câte o clădire neagră. Ce-or fi şi astea? Cuvintele? Ne-am tranformat în personajele în cartea cuiva sau, poate, într-o ştire importantă a unei reviste de modă veche scrisă la maşina de scris. Chiar şi aşa, mie nu-mi pare rău. E palpitantă toată această poveste. Trebuie să-mi caut imediat foile şi stiloul. Cel puţin ele au rămas în aceleaşi culori pe care le ştiam – alb şi negru. Măcar atât să-mi rămână.timp1

Iau stiloul şi încep să aştern cuvinte îmbrăcate în cerneală neagră pe hârtie. Literele se nasc precum stelele pe cerul apusului, şi… Stai! Cerneală neagră? Eu folosesc cerneală albastră. Okay, ziua e tot mai dificil de înţeles. Cred că ar trebui să trec şi peste asta. Trebuie să văd toate astea de sus.

Privelişte cutremurătoare, poate totul e deja prea mult pentru ochii mei – oraş de hârtie. Reuşesc să văd locul în care obişnuiam cândva să scriu poveştile pentru bunicii mei. Le scriam basme rupte din amintirile lui Creangă. Parcă cineva a rupt paginile scrise de mine şi a acoperit fiecare colţişor de viaţă, fiecare amintire şi fiecare loc cunoscut. De ce mi-ar face cineva aşa ceva? E ca şi cum ai şterge minţile unui autist. Îi furi lumea pe care, şi aşa, şi-a creat-o cu mare greu, în detaliu. Ştergi cu o radieră fiecare floare, fiecare fir de nisip, schimbi până şi aerul cu cer cu tot. E ca şi cum ai fura amintirile unui amnezic. I-ai lua tot din nimic. E ca şi cum… ai fura viaţa din viaţă.

Dar poate visez.

Poate totul se va termina odată ce auriul soarelui va lumina iar în cameră dimineaţă.

Poate culorile se joacă de-a v-aţi-ascunselea cu mine.

Poate sunt doar obosită şi nu mai sunt capabilă să ştiu ce e cu mine.
Sau poate… doar visez.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.