Ce este dragostea dacă nu sacrificiu? Ce este ea fără dăruire și dor? De unde ar răsări oare fără soare și fără îndelungi frământări? Ce ar ajunge ea fără așteptări îndelungate și fără frică? Ce ar fi dragostea fără zile întunecate și fără nopţi albe? Oare ar mai fi dragostea dragoste fără toate acestea? Oare ar exista iubire fără pătimiri?

N-ar răsări niciodată dacă n-ar fi destul de curajoasă să plângă și să se frângă în bucăți. N-ar exista răsărit fără apus, așa cum viața moare ca să renască. 


Mi-a spus cineva odată, că atunci când mintea îți zboară în toate colțurile lumii, când viața își văruiește pereții în roz și când tremuri fără să-ți fie frig și fără să ai Parkinson, te lovește iubirea. Îmi spunea că dragostea ți-e străină până să o simți în propria-ți inimă, trecând prin artere și atrii, prin vene și ventricule. Nu știi ce-i iubirea până nu te lovește din plin, iar atunci, cu toate că e prima voastră întâlnire, vei ști că este ea. E momentul în care cauți un lucru pe care vei ști că-l cauți doar atunci când îl găsești.

Abia atunci vei simți că trăiești și cum aerul îți pătrunde fără milă-n plămâni, invadându-ți corpul bucată cu bucată. Wait a time to be alive.

În fond, ce iubești te face fericit. Și ce este totuși fericirea? Poate fi o iluzie de scurtă durată, o fărâmă din Fata Morgana care te ispitește și după fuge, lăsându-te într-o continuă așteptare. Dar ce așteptare frumoasă! Adesea rodul imaginației noastre bate realitatea, de cele mai multe ori, visul depășește realitatea și propriile iluzii ne amăgesc. Speranțele cresc, virtuțile scad și ajungem victimele propriului cutremur. Ne furăm pământul de sub picioare și-l stingem cu puțină zeamă de lămâie. Ne pierdem de noi, ne închidem în suflete în așteptarea fericirii, în așteptarea unei doze mici de plastic ce ar vrea să ne arunce încă o iluzie în trecere.

Tot fericirea poate fi atât de reală încât să o poți tăia ușor cu un cuțit și s-o pui la congelat pentru iarnă. O pui pe câte-o bucată de inimă, le ambalezi în punguțe mici și le scoți când va da gerul înăuntrul tău. Poate fi atât de reală încât să o iei în brațe, să o strângi la piept și să-i auzi respirațiile în liniștea voastră. Poate fi atât de reală încât ar putea să-și construiască, piatră cu piatră, o casă-n camerele inimii tale.Poate fi atât de reală încât să o poți servi în doze mici la cină, să nu te prindă noaptea cu lacrimi în ochi. Dar cum ar fi să te ia fericirea-n brațe în nopțile în care ai furtună-n suflet?

Dacă aș fi fericirea ta, ți-aș scrie pe inimă până aș rămâne fără cerneală-n călimară și până lebedele negre ar rămâne fără pene. Dacă aș putea fi bucată din fericirea ta, ți-aș da puțin din mine în fiecare dimineață și ți-aș zâmbi cu fiecare apus. Apoi aș răsări cu luna și ți-aș pune lacrimile-n cer, să se bucure și alții de stelele tale.

Îmi dai voie să fiu fericirea ta?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.