În ultimul timp vreau tot mai mult să mă întorc în timp, să mă apropii de oameni așa cum făceau bunicii și părinții noștri. Pe vremea lor nu se temeau unii de alții, ușile nu aveau atâtea încuietori, casele nu aveau sisteme de alarmă și camere de supraveghere, iar curajul lor de a vorbi cu alții nu era ascuns în spatele unor ecrane atât de falsificatoare. Vreau să mă întorc pe vremea părinților mei doar ca să pot merge, fără să-mi fie frică de consecințe, la un om cu care vreau să vorbesc. Vreau să pot cunoaște un om fără să-i dau mesaje sau like-uri. Vreau să merg lângă el, să-i strâng mâna și să-l pot privi în ochi atunci când vorbește. Vreau să plec în trecutul lor doar ca să nu se uite lumea cruciș la mine când merg să abordez un om pe stradă doar pentru că vreau să-i vorbesc.

Să fim serioși, cât de rău poate fi să oprești un om pe stradă doar pentru că vrei să îl cunoști sau să îi vorbești? Ne ascundem dincolo de ecrane, ne ascundem dincolo de câteva priviri pe furiș și dincolo de chicoteli pe la colțuri. Ne-au ajutat așa mult rețelele de socializare să socializăm, încât ne-au înhibat orice avânt de a vorbi cu un om față către față. Curaj ai până să-ți apară pe vreun ecran din creieraș filme pe care rațiunea ta le regizează. Te faci comod și ce vezi? Te vezi pe tine apropiindu-te de omul pe care vrei să-l abordezi. Așa, și? Te apropii și te oprești în fața lui apoi te blochezi. Bun, acum ce? Omul te ocolește și dispare pentru totdeauna în aglomerație. Nu, nu. Nu e bine, așa-i? Nu ai vrea în niciun caz să se întâmple asta, așa este? Bun, schimbi canalul. Te vezi din nou pe ecran apropiindu-te de acel om, îl saluți. Se uită ciudat la tine, se uită în spate, iar tu te blochezi și pleci. Nici ăsta nu e un scenariu prea convenabil, am dreptate? Hai să încercăm și în altă parte. Mai schimbi o dată canalul, că da, al treilea ar trebui să fie cu noroc. Apari din nou pe micul ecran și vă apropiați. Saluți și întizi mâna spunându-ți numele. Persoana din fața ta te privește confuză și râde. Pleacă mai departe și-l auzi criticându-ți gestul. Te sperii, închizi ecranul și fugi. Stai, știai că mai este un canal disponibil? Nu îți mai pasă, așa-i? Fugi departe și îți pierzi de tot curajul.

Dar de unde știi că pe al patrulea canal persoana respectivă face ce face și rămâne cu tine toată viața? Știi oare ce pierzi când nu ai curaj să vorbești cuiva? Nu și nici nu vei afla. Părinții noștri nu aveau alte căi de comunicare prea….eficiente. Fie vorbeau, fie tăceau pentru totdeauna. Nu mai exista varianta Lasă, îi scriu mâine pe facebook., nu mai exista o a doua șansă. Acum ori niciodată.

Ei au putut face asta, ei au trăit și fără toate minunile astea. Ce-ar fi să spunem și noi Bună! unui om față-n față? Ar fi ceva ce n-ai mai încercat și știu că am dreptate. Așa că, de ce să murim ascunși și plini de regrete? Și nu uitați: Două minute față către față cu un om, sunt mult mai valoroase decât ani de vorbit pe internet.

1 Comment on De ce nu mai avem curaj să ne vorbim?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.