Recent am dat peste o fotografie cu un mesaj interesant, era frumos scris alb pe negru, ca un citat de pe tumblr. Știți și voi la ce mă refer. De regulă, citesc toate citatele peste care dau. Fac asta de puțin timp, am realizat că unele chiar au ceva important de spus, mai ales dacă dai peste cele care pot trezi (sau aprinde) ceva în tine. Sunt tot felul de subiecte, tot felul de sentimente ce pot fi atinse. Cele mai influente dintre ele (cel puțin pentru mine) sunt cele care vorbesc despre oameni. Acele cuvinte nu fac decât să deschidă niște uși prăfuite, uitate undeva prin inimă sau minte și să te facă să revii la anumite momente din trecutul tău. Cea mai interesantă parte a impactului este faptul că toate gândurile pe care ți le stârnește acel citat, îți zdruncină ușor lumea. Nu știu dacă se întâmplă tuturor, nu știu dacă ți s-a întâmplat vreodată să citești ceva care să te facă să te pierzi printre gânduri. Probabil exagerez cu interpretările și cu tot ce simt, dar e dreptul meu să fac asta, corect?

De ce scriu despre oameni? Scriu despre oameni pentru că, de fiecare dată, ei sunt cei care vin și lasă urme. Aici nu folosesc termenul de urme cu scop negativ, ci neutru pentru că, după cum știm toți, urmele pot fi și pozitive. Scriu, de cele mai multe ori, despre oameni, doar pentru că oamenii sunt fascinanți și eu, ca om, sunt fascinată de ei, de gândurile lor, de poveștile lor și de tot ceea ce înseamnă.

Scriu despre oameni doar când este momentul lor. Scriu despre oameni doar ca să nu-i uit. Scriu despre oameni ca să le consum existența și prezența în viața mea. Cel mai bun motiv pentru care scriu despre oameni este pentru a nu-i uita, pentru a nu uita ce m-au făcut să simt. E cam forțat termenul de uitat, așa că voi spune în felul următor: scriu despre oameni doar pentru a le păstra existența nealterată, doar pentru a imprima într-o neuitare ceea ce m-au făcut să simt. Mai scriu despre oameni pentru că am nevoie să păstrez cât mai vie amintirea sufletului pe care l-am cunoscut la un anumit moment. Scriu despre ei tocmai pentru a-i păstra așa cum îi am înainte de a se schimba.

E frumos. Mă alină să recitesc despre apogeul unui om în viața mea. Scriu despre oameni mereu și parcă de fiecare dată tot mai profund, însă timpul trece și la mine și, chiar dacă în cuvintele mele strălucirea lor din acel moment este nestinsă, undeva în mine ei rămân doar oameni. Mai bine aș spune așa: ei rămân doar alți oameni interesanți, cu povești interesante, care m-au schimbat într-un fel sau altul. După un timp, oamenii care însemnau poate prea mult și care îmi provocau o oarecare dependență devin doar alți oameni care au trecut prin timpul meu.

Nu e interesant cum se alterează oamenii? Mai misterios este felul în care aceștia nu mai sunt, în fața noastră, ceea ce erau în momentele lor de ideal.

Concret, scriu despre oameni doar pentru a păstra acele părți din ei care au reușit să schimbe anumite părți din mine sau care m-au făcut să simt mai mult decât credeam că pot simți.

2 Comments on De ce scriu despre oameni?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.