scurt.

Am pierdut oameni şi a doua secundă i-am recăpătat. Apoi, lucrurile din jur au început să capete tot mai mult sens, au început să devină tot mai clare. Plângi, suferi şi-ţi pierzi toată nădejdea, dar vezi tu? Timpul trece, rănile se închid şi sensurile nasc alte sensuri. Apoi, cu greu sau cu mai puţin greu, realizezi că, de fapt, nu eşti încă gata pentru ei. Realizezi că ei nu sunt gata pentru tine şi nu vă puteţi avea unii pe alţii. Nu te poţi pregăti conştient şi voluntar pentru oameni, te pregăteşte timpul prin care treci şi momentele în care i-ai aşteptat neştiind dacă vor veni vreodată, neştiind dacă vor rămâne şi neştiind dacă există. I-ai aşteptat doar în speranţa că şi ei te aşteaptă pe tine, i-ai aşteptat crezând că sunt acolo pentru tine, pregătindu-se şi ei să te găsească.

Dar dacă nu vă veţi găsi? Dacă vă veţi pierde unii de alţii încercând să vă aflaţi? Atunci nu vei regreta că n-ai aşteptat? Şi dacă aşteptaţi toţi? Atunci cine mai caută?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.