Eterna poveste a îndrăgostitului devine odată cu trecerea timpului tot mai clişeică. Se scrie atât de mult despre iubire, încât fiecare poveste este specială în felul ei, dar la urma urmei este la fel ca celelalte care au fost şi care vor mai fi. Problema este că tindem să ne facem poveştile de dragoste în funcţie de ceea ce se scrie, în funcţie de nişte poveşti pe care le-am văzut, în funcţie de filmele care ne-au plăcut, în funcţie de ce auzim sau de ceea ce se promovează. E complicată faza cu îndrăgosteala, nu? Vrei să ai o poveste frumoasă şi UNICĂ de dragoste, dar alte sute de oameni vor acelaşi lucru, ceea ce înseamnă că veţi avea o poveste frumoasă şi unică împreună. Dacă nu identică, cel puţin formulată altfel, dar cu aceleaşi cuvinte. Asta a devenit oare iubirea? Un clişeu întâlnit pe toate drumurile, la fiecare colţ de stradă. Mai lipseşte ca pământul să se transforme într-o sferă plină de colţuri.

Hai s-o luăm ceva mai… personal. Chiar dacă poveştile sunt atât de asemănătoare,fiecare sentiment în parte e diferit pentru că fiecare om simte în felul lui, iar fiecare poveste îşi aprinde scânteia în felul ei, în locul ei şi în momentul ei. Aşa că nu e totul chiar un clişeu. Iubirea e simţită în felul ei de fiecare om în parte pentru fiecare om în parte. Nu e ciudat? E totul atât de asemănător, dar când disecăm sentimentele, nimic nu se aseamănă. Diferenţa este numai şi numai vina noastră. Simţim în felul nostru şi privim lucrurile în felul nostru, iar partea cea mai frumoasă este că ne completăm diferit. Unii îşi duc viaţa alături de cei care se aseamănă, împlinindu-şi pasiunile comune împreună. Aceşti oameni vin la pachet cu replica A tunat şi i-a adunat. Ei nu se completează, ei se pliază perfect unii peste alţii. Sunt exact ca saltelele ce găsesc o pătură perfectă măsurii lor.

Ei bine, cealaltă parte e ceva mai specială. Polii opuşi cică se atrag. Ei bine, aici apare acea categorie de oameni care caută mereu o noutate, iar diferenţa dintre ei, uluitoare fiind, îi apropie şi mai mult. Spontaneitatea din ei îi face să-şi descopere pasiuni sau colţuri de suflet pe care nu credeau că le posedă. Se descoperă unul pe altul, descoperindu-se, în acelaşi timp, şi pe sine. Aici nu este loc de plictiseală, nu este loc de timp pierdut pentru că plăcerile se pliază pe neplăceri, iar piesele lipsă îşi reiau locul de drept, chiar dacă o să vedem în curcubeu buline, cât timp ele se potrivesc perfect în lipsuri, vom şti că locul lor este acolo.

În aşa fel, eterna poveste a îndrăgostitului va rămâne aceeaşi pentru ansamblu şi un mister pentru detalii. La urma urmei, e frumos să te îndrăgosteşti. Nu-ţi ia mult să vezi că ai nevoie de un om, nu-ţi ia mult să vezi că zâmbeşti mereu în preajma sa, nu-ţi ia mult să-i cauţi prezenţa şi nu-ţi ia deloc mult să-ţi simţi corpul invadat de flurturi şi fiori. Ce este mai greu? Să-ţi recunoşti asta şi să ai curajul să o recunoşti şi celuilalt. Ce rost are îndrăgosteala dacă doar pe unul din doi îl atinge săgeata? Câte inimi s-au frânt din cauza unui arcaş neatent? Oare câtă singurătate este acum în lume?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.