Niciodată nu am avut curajul să recunosc cine sunt de fapt, să-mi dovedesc mie că am suficient curaj să privesc în trecut.
În cele mai tăcute şi negre nopţi, mintea-mi zboară la întunericul trecutului, speranţa prezentului şi cele două căi ale viitorului. De ce două? Pentru că omul are posibilitatea să aleagă între bine şi rău.
Mereu la început, viitorul răului e blând, prea blâng pentru sufletele naive, pentru cei laşi. Toţi ne dorim un viitor care să înceapă şi să se termine cu bine, dar viitorul cu adevărat bun cere sacrificii. Cu cât mai multă sudoare, cu atât mai multe roade. Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă. Nimic nu vine fără motiv şi toate au sens pentru cei ce au cu adevărat să privească spre ce-au lăsat în urmă. Fiecare sfârşit aduce lacrimi şi fiecare sfârşit noi temeri.
E greu să o iei de la capăt, la fel de greu este să realizezi că ceea ce ai realizezi că ceea ce ai realizat s-a terinat. Mi-aş fi dorit ca unele clipe să dureze o infinitate.
Ei bine, în tot acest drum dăm epste tot felul de oameni, diferite caractele după care tinde şi al nostru să se formeze. Tuturor le este dor de ţinutul fără grijă ce era numit copilărie. Acolo adevărul nu doare, minciuna nu există, iar răul tot e transformat în bine. Toţi au pierdut acel suflet, toţi şi-au închis copilul din ei în cel mai întunecat colţ al inimii, pentru a nu arăta cât de sensibil, fragil şi vulnerabil este cu adevărat omul.
Dar ce este, de fapt, un om? O creatură vie, capabilă să gândească, să judece şi să... simtă. Sentimentele sunt ceea ne distrug şi nasc fericirea. Inimia ne dă viaţă şi tot ea ne răpeşte de aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.