Pe vremea când florile erau
rupte din soare
și sălciile foc
și focul val de mare,
erau și norii doar un strop de alb,
iar picăturile de apă
stropi mai mici
de spumă, stropi mai mici de val,
care se luau de mână.

Pe vremea când din stelele din noapte
împleteai cămăși
și din lună torceai fir de-argint,
coseai râuri,
coseai pajiști verzi
și pe pânza ta, la brâuri
se năștea pământ,
se năștea la gât un soare,
iar pe mâneci vorbe clare
despre dor,
despre sânge, despre grâu,
despre bogăție și amor.

Pe vremea când rupeam eu flori din soare,
verile erau mai calde,
și cerul tot mai mare,
dar de când n-au mai crescut flori,
pământul e plin de fiori,
cămașa albă e fără culoare,
valul a rămas fără de mare,
stelele s-au ascuns de pe cer,
dorul a fugit în ger.

Photo by Domenico Gentile on Unsplash

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.