De mică am fost pasionată de tot ce înseamnă artă, de la sculptură, arhitectură, desen și până la muzică, dans și literatură. Iubesc arta în toate formele sale. De multe ori, ceva nu îmi dă voie să mă comport decent, să spun, așa că încep să cânt sau să dansez prin locurile în care mă aflu, dar da, în limita bunului simț și a posibilității de a-mi ascunde activitățile în cazul unei deconspirări.

Azi am fost în unul din centrele comerciale mari de pe aici, dar nu scriu asta ca să știe lumea că merg eu pe nu știu unde, ci ca să vă dau și vouă un zâmbet. Ei bine, centrele comerciale mari și toată agitația și aglomerația lor îmi provoacă amețeli, evit să le vizitez foarte des tocmai pentru disconfortul pe care mi-l provoacă. De obicei, ca să scap de aceste stări, caut librăriile, papetăriile sau petshop-urile, mă amuză. Eventual, merg într-un magazin de electronice pentru a-mi clăti ochii cu vreun dslr frumos pe care știu că-l voi avea într-un univers paralel sau în cazul în care voi ajunge miliardară.

Astăzi, în schimb, am căutat librăria micuță care era ca un ac în carul cu fân la cât de mică este. Spre norocul meu, în acel loc era o melodie foarte veselă, nu-mi amintesc ritmul, nu îi știu numele și nici versurile, dar știu că era drăguță. Îmi plăcuse mult și începusem să dansez căutând cărțile. Mama râdea în spatele meu, iar lumea nici nu mă băga în seamă. Se vedea pe fețele lor că erau stresați și distrași, așa că eu am ales să mă simt bine. Privind în față, văd pe culoar un băiat/bărbat (da, avea vreo 20 și ceva de ani din câte se vedea, deci cred că bărbat, nu mă priceeep. Un om.) care se ocupa de raioanele cu electronice și electrocasnice. Știu că acolo lucra pentru că l-am văzut când am intrat. Părea destul de vesel, era destul de înalt, slăbuț și avea părul șaten și lung prins la spate. Nimic neobișnuit. Eu continuam să dansez râzând de propriile-mi acțiuni, dar nu vă imaginați că aruncam din mâini și din picioare pe acolo, ci pur și simplu adaptam pașii pe ritmul acelei piese, iar brațele făceau un fel de backing vocals pentru picioare, era destul de amuzant pentru mine și era și relaxant. Respectivul venea spre mine, avea, cel mai probabil, treabă la una din casele de marcat pe care le pierdusem undeva în spate, în goana mea spre raionul care mă interesa. Aveam nevoie de măcar o carte nouă. Priveam înainte, dar nu știu dacă pe el sau priveam, pur și simplu, prin el. Cert este că deodată îl văd râzând. Începuse să pășească pe ritmul piesei și mișca energic din umeri. Deja dansa mai bine decât mine. Am trecut unul pe lângă altul de parcă așa ar fi trebuit să fie coregrafia. Râdeam amândoi. După încă vreo 3-4 pași am găsit ce căutam, iar mama venise repede în spatele meu: Cine era? Îl cunoști?. Habar nu aveam cine era și nu-l mai văzusem în viața mea, dar cui îi păsa? Momentul pe care-l crease fusese neprețuit. Mi-a dat o stare de bine și am realizat că oamenii chiar sunt frumoși. Dacă oamenii îți strică zilele, tot ei pot să ți le facă să radieze. Nu a fost o conexiune romantică, dar dacă ar fi fost, sigur nu aș fi observat-o, însă a fost o conexiune de moment, un gest prin care, efectiv, mi-a transmis spus că: Hei, fii fericită, fă ce-ți place, nu ești singură.

Vă dați seama că imediat ce am ajuns la cărțile mele, bucuria mi-a devenit și mai mare. Probabil dacă îmi păsa atât de mult de ce aveau să creadă oamenii din jur și eram la fel de anostă și gri, aș fi pierdut culorea pe care doar eu o simt și văd în mine. Vedeți voi, uneori să faci ceea ce simți îți poate aduce bucurie. Naturalețea e cel mai frumos accesoriu, să spun așa, al fiecărui om. Pasiunile aproprie oamenii.

Așa că fii ce simți, ai nevoie de asta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.