Ia-mă aşa cum sunt, ia-mă cu toate ale mele.
Ia-mă cu zâmbete, cu lacrimi şi cu rele,
Urcă-mă pe umeri şi printre nori şi vise,
cu nori şi-n noaptea cu stelele aprinse
du-mă pe Olimp, cât de sus pe munte,
ca nimeni şi nimic în viaţă să nu ne mai asculte.
Ia-mă aşa cum sunt şi azi şi mâine,
ia-ţi inima-n dinţi şi viaţa în pâine
şi-nalţă-mi sufletul cât de sus, la cer, la soare
şi apoi prinde-mă de mână şi prin văzduh tare
să fugi cu tunete, fulgere şi-n urma noastră
şi să aşterni uşor, de vis, ploaie măiastră.
Ia-mă aşa cum sunt şi cum am fost şi-oi fi,
ia-mă cu gânduri şi-n biblioteci vom trăi,
iar şi iar prin basme cu prinţi şi cu eroi
şi vom plânge mereu cu lacrimi şi ploi
vom aşterne iar în urma paşilor mei
cu Eminescu în umbra crengilor de tei.
Ia-mă aşa cu inima-chisă-n patru castele
Şi uită-mă printre-ale vieţii cruci grele
şi schimbă-ţi faţa de la soare înspre tine
şi pune-ţi în privire rău şi bine,
apoi uită-mă pe-o bancă într-un gând
şi lasă-mă singură-n întuneric şi pământ.
Apoi nu mă mai lua şi lasă-mă-n neştire
să zac pe margini de prăpăstii şi-n privire
să pun dulceaţă, foc şi luna-n dimineaţă
că poate-mi va topi inima de gheaţă.
Şi-atunci voi închide ochii şi-oi pleca agale
să te caut, păşind greoi pe urmele tale.