Ia-mă aşa cum sunt, ia-mă cu toate ale mele.

Ia-mă cu zâmbete, cu lacrimi şi cu rele,

Urcă-mă pe umeri şi printre nori şi vise,

cu nori şi-n noaptea cu stelele aprinse

du-mă pe Olimp, cât de sus pe munte,

ca nimeni şi nimic în viaţă să nu ne mai asculte.

 

Ia-mă aşa cum sunt şi azi şi mâine,

ia-ţi inima-n dinţi şi viaţa în pâine

şi-nalţă-mi sufletul cât de sus, la cer, la soare

şi apoi prinde-mă de mână şi prin văzduh tare

să fugi cu tunete, fulgere şi-n urma noastră

şi să aşterni uşor, de vis, ploaie măiastră.

 

Ia-mă aşa cum sunt şi cum am fost şi-oi fi,

ia-mă cu gânduri şi-n biblioteci vom trăi,

iar şi iar prin basme cu prinţi şi cu eroi

şi vom plânge mereu cu lacrimi şi ploi

vom aşterne iar în urma paşilor mei

cu Eminescu în umbra crengilor de tei.

 

Ia-mă aşa cu inima-chisă-n patru castele

Şi uită-mă printre-ale vieţii cruci grele

şi schimbă-ţi faţa de la soare înspre tine

şi pune-ţi în privire rău şi bine,

apoi uită-mă pe-o bancă într-un gând

şi lasă-mă singură-n întuneric şi pământ.

 

Apoi nu mă mai lua şi lasă-mă-n neştire

să zac pe margini de prăpăstii şi-n privire

să pun dulceaţă, foc şi luna-n dimineaţă

că poate-mi va topi inima de gheaţă.

Şi-atunci voi închide ochii şi-oi pleca agale

să te caut, păşind greoi pe urmele tale.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.