În umbra unui zid de piatră, pe-o urmă de cer,

dincolo de munte, dincolo de soare,

dincolo de păsări călătoare

și de ger,

trăia un om bătrân cu barbă sură,

cu ani curgând în lacrimi,

cu plete lungi,

cu flori de măr prinse pe frunte

și cu stele aprinse-n ochi, parcă puse-n punte.

 

Stătea mâhnit în umbra unui zid,

stătea și își cânta din dor,

stătea,

uita și îndruga

continuu cuvinte de amor.

Spunea copiilor din poartă că undeva, în lumea mare

stă între nori și soare

un tron de aur, tron de lemn

tron pentru un suflet demn,

tron din stele, tron din lună, tron de-a cerului cunună;

un tron în care-n veac Ștefan domnea,

tron de veșnicie,

tron pe care-l apărat întreagă a Moldovei Domnie.

 

Stătea și povestea cu drag,

stătea și te-aștepta în prag

cu o poveste,

cu un dor,

cu un pui de nor,

c-o veste c-a reînviat din morți un domn

cum altul nu mai este și că-n cetatea mare a Moldovei

are să sosească,

că poporul cu bucurie are să-l primească.

 

Mare veste dădea-n țară, îi sclipeau făclii în ochi,

care să vină lângă noi iară,

cu cornu-n mână, cu oștirea-n spate

cel ce-a răsunat în veacuri,

cel ce-a dat lumea la o parte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.