Se spune că lucrurile se schimbă, iar noi ne schimbăm în funcţie de cerinţe, în funcţie de lucrurile care vin şi pleacă din viaţa noastră, în funcţie de ce se cere. Se spune că iubim cu adevărat o singură dată în viaţă, se spune că prima dragoste va rămâne mereu cu urme şi bucăţi de iubire, indiferent de viaţa pe care o vom alege, se spune că multe sunt promise, dar puţine făcute. Adevărul este că nu lucrurile se schimbă, nici locurile nu pot să-şi piardă identitatea în marea asta contemporană de vieţi tot mai false şi mecanice. Lucrurile se schimbă odată cu noi, le tragem după noi fie că vrem sau nu, ne pierdem de viaţa pe care ar fi trebuit să o avem, ne pierdem de liniştea pe care ne-o dădea o simplă îmbrăţişare şi un zâmbet. Pierdem esenţele şi uităm de noi, ne ascundem sentimentele după un zid mare şi gri de tablă.Noi ne schimbăm, noi ne mecanizăm şi ne falsificăm identităţile şi ne pierdem de suflete. Ne pierdem adevăratele valori şi ne rătăcim din drumurile spre scopurile noastre, iar apoi ajungem să ne vindem inimile, să ne pierdem dragostea, să rătăcim, de fapt, singurul lucru care ar fi trebuit să ne mai dea putere.

Pierdem iubirea pe care credeam c-am pierdut-o aşteptând să se întâmple cine ştie ce minune să ne dovedească adevărul. Apoi începem în neştirea noastră să definim gravitaţia, să restabilim legile fizicii şi să întoarcem toată lumea în favoarea noastră. Apoi vedem ce haos rămâne în urma noastră, în urma a ceea ce cândva era totul pentru noi sau pentru voi. Ea îl vede stând în spatele ei, aşteptând să-i facă semn să se apropie, să poate veni iar alături de ea şi să n-o mai lase să plece vreodată. El o vede stând în faţa lui, pregătindu-se să plece, dar ezitând un moment cât să-i dea răgaz să o prindă de mână şi să n-o lase să plece. Aşa-i cu oamenii în ziua de azi, se fugăresc până nu mai au ce prinde, până când nu le mai rămâne urmă de speranţă sau până când unul din ei face un pas. Se aşteaptă unul pe altul, aşteaptă ca celălalt să facă pasul spre salvare, aşteaptă ca cineva să facă ceva şi ca toate ale lor să se rezolve. Aşteaptă, aşteaptă şi rămân să se aştepte la nesfârşit, stagnează în durerea lor şi-n dorinţa de a se avea din nou, îşi risipesc dorinţele pe speranţe şi-şi pierd minţile cu amăgiri.

Dar după ce fiecare pleacă, obosind să-şi mai lase inima să aştepte oare nu apar regretele? Abia atunci mintea se luminează şi regretă ce n-au făcut. Ţine minte un lucru, drag prieten: niciodată să nu regreţi ce ai făcut, pentru că ce ai făcut te-a ajutat să devii omul care eşti. Regretă ce n-ai avut curajul să faci, pentru că ai ratat şansa de a schimba măcar puţin din regretul pe care-l porţi lângă tine.

Şi-n urma lor a rămas acum regretul şi poate o şansă la fericire care zace în comă la marginea străzii. Nimeni nu sună la ambulanţă, nimeni n-o bagă în seamă, iar singurii care o pot salva şi-au mutat privirea de la ea şi au luat drumul singurătăţii. Cine ştie? Poate merg în cerc şi vor da nas în nas exact pe patul de moarte al speranţei lor, iar acolo… acolo poate-i vor mai da o şansă la viaţă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.