A trecut o zi, au trecut două, a trecut şi-a treia mai greu decât celelalte două. În fiecare dimineaţă pierd minute în şir căutându-i urmele pe undeva. Nicio rază de soare, nici măcar o briză caldă sau un fâlfâit de aripi. Secundă după secundă, minut după minut, oră după oră. Trec toate în şir, vagoane de tren trec prin faţa ochilor mei fără să le pot măcar simţi, fără să le văd şi fără să-mi pot lua rămas bun sau să le salut pe cele care vin. Nici măcar o oră nu vrea să-mi arunce din întâmplare vreo secundă. Totul e prea plin de dor.

Mă uit în apusul serilor după un semn, orice poate să-mi aline un strop de dor. O lacrimă dintr-o ploaie caldă, o petală de floarea-soarelui, o rază de soare. Un strop de soare. Simt că în ultima dimineaţă voi privi un ultim vagon plin cu dor. Şi poate, într-un sfârşit, va îndrăzni să mă privească şi să-mi arunce o îmbrăţişare într-o pungă veche din satin, plină de praf şi-un rucsac cu amintiri.

Dragă vară, mai dă-mi o rază de soare, mai trimite-mi un zâmbet şi-o briză răcoroasă de munte. Mi-e dor de ploile calde şi de prietenii din Nemţişor, mi-e dor de serile de lângă focul de tabără şi de chitările ce nu pot face faţă atâtor voci.

Şi mai am totuşi un dor…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.