E tot mai plin de feţe reci, de chipuri îngheţate de ger şi de lumină. Sunt prea reci pentru lumina zilei, încât umblă ca neştiutorii cu capetele aplecate în pământ, trişti, fără urmă de viaţă pe buze şi în priviri. De-ai sta să îi analizezi pe fiecare în parte, ai vedea cât sunt de lipsiţi de orice ar putea lăsa o urmă de mulţumire şi bucurie pe măştile din ceramică cu ajutorul cărora îşi ascund sufletele. Oare de cine le ascund mereu? Presupun să le ţin la adăpost de frigul de afară, dar cel mai probabil îşi iau cu toţii grijile în spate dimineaţa şi fug după ele că poate-poate s-o găsi cineva să le ridice de pe umerii lor şi să-i lase să respire preţ de un minut.

Îi văd cum merg grăbiţi spre nicăieri, cum dau cu disperare din braţe şi cum oftează la fiecare treapă care coboară sau care urcă. Îi văd cum bat din palme dând să le mai piardă din amorţire şi poate să le încălzească. Fug unii de alţii, fug unii pe lângă alţii şi fug unii spre alţii fără a ajunge la vreun cosens. Doar aleargă şi-şi pierd suflarea, îşi pierd răbdarea şi-şi pierd minţile în întuneric şi tristeţe.

Au uitat să se bucure de soarele care îmblânzeşte gerul de afară şi au uitat să-şi schimbe măştile cu zâmbetele pe care ar fi trebuit să le pună inconştient de pe chip. Au uitat că zâmbetul ar trebui să nu le lipsească de pe faţă. Au uitat să se bucure de micile lucruri ce le erau dragi cândva. Au încuiat tot ce le aducea fericire în nişte cufere negre din oţel şi lemn de abanos, le-au încuiat şi legat cu sute de peceţi şi le-au aruncat în mare. Acolo şi-au pus ultima speranţă: speranţa că într-o bună zi valurile le vor aduce fericirea înapoi, fără regrete, fără cugetări şi fără frici.

Pur şi simplu vor fi iar fericiţi, vor fi iar aproape de speranţă, vor fi iar aproape de cer, vor fi iar aproape de tot ce au iubit şi vor mai iubi vreodată şi li se vor dezgheţa sufletele şi chipurile. Poate de asta majoritatea oamenilor iubesc verile, abia înăbulşeala insuportabilă le poate dezgheţa fiinţa şi atunci o să vezi cum le cad picuri din ochi, cum se topeşte cristalinul şi cum totul rămâne limpede. Abia atunci se vor lumina la faţă şi… cine ştie? Poate marea se va îndura de ei şi-şi vor duce fericirea în munţi. Munţii nu le vor pierde.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.