Inimă, dezgheață-te, încă o clipă, încă un pic,
încă o dată
și n-am să te mai las vreodată
să îngheți,
să pleci sau să te cerți
din nou cu mine,
să mă faci iar să te aștept
să te împac,
să te leg
și
să te dezleg de frică,
lacrimi și blestem,
de gândul rău,
de priviri pătimașe,
de speranțe
aruncate și ele, săracele, în vânt
de putere,
de cuvânt.

Te-aș umple, inimă dragă, numai cu ace,
numai cu fir alb și cu fir negru.

Te-aș lăsa fără culoare inimă dragă,
piatră mi te-ai pus
în piept,
piatră te-aș lăsa să-mi cazi,
să te pierd
și să te iau
după ce te-or încălzi și topi verile,
dar fără culoare te-aș lăsa,
ca să nu te mai doară
de roșu
sau de sânge-albastru.

Inimă, dezgheață-te și tu o clipă,
că-i destul de rece afară,
că e iarăși vânt
și ploaie,
iarăși mi se face rău
și doare,
iar mi se închid pleoapele
de dor de zilele cu
soare,
de dor de zilele în care,
dragă inimă,
aveai culoare
și mai și băteai din când în când,
mai slab,
mai tare,
dar inima mea dragă, mai aveai culoare.

Inimă, dezgheață-te doar azi
și îți promit —
n-am să te las și mâine să mai
cazi.

 

© Andrei Ștefan

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.