Există în zi un moment în care pe pământ a mai rămas o urmă de Soare.
S-a rătăcit puțină lumină printre umbre și oameni și nu a mai găsit cerul să-i poată fugi în brațe. A clipit și l-a ratat. S-a întors cu spatele la cer, iar el a fugit de ea și a lăsat-o să hoinărească.

Există un moment din zi în care cerul face schimb cu pământul și clădirile fură subtil din lumina soarelui. Vezi cum cerul se întunecă, iar pământul se luminează. Înalturile se înnegresc, iar huma se albește și strălucește ca un pustiu pierdut și regăsi – nou, curat și neatins. Cerurile coboară pe pământ și doar pentru o clipă rămân unul. Inspiră tot întunericul și urcă umbrite înapoi, lăsând în urma lor lumini răsărite din cele mai de sus cotloane ale soarelui. Există o zi la începutul fiecărei nopți care se naște doar pentru a-și da ultima suflare. Răsare din întuneric pentru a lumina calea către cer a razelor rătăcite.

Este acel ceas în care noaptea vrea să mai rămână zi și când cerul și pământul sunt una. Nu vei găsi nicicând acea clipă de nu vei sta să privești cum țâșnesc străluciri din tine, din fiecare piatră pe care o calci, din fiecre crăpătură pe care o ocolești și din fiecare fir de iarbă care încearcă să se înalțe cu cerul odată. Nu vei găsi clipe de vei pierde timpul clipind, căci ele atunci trec. Nu veii vedea lumina de te vei întoarce cu fața spre întuneric.

Nu vei găsi vecia dintre apus și noapte de nu vei privi atent pământul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.