Către cei care au fost și nu mai sunt.


Încercam cândva să conștientizez ce este real și ce nu. Încercam să mă desprind de realitate și să plec undeva într-un vis din care, speram eu, nu avea să mai ies vreodată. Așa că mi-am luat inima în dinți și-am trecut granița pentru câteva vise. Nu mai era timp aici, nu îmbătrâneam, nu întineream. Nu aveam nevoie de mâncare, nici sete nu îmi mai era, nu aveam nevoie de somn, dar simțeam tot ce era de simțit. Simțeam aceleași frici, simțeam fiecare emoție, fiecare fior pe care l-aș fi simțit în ceea ce cândva numeam realitate. Simțeam fiecare zâmbet pe care-l puneam pe propriul chip sau pe care-l vedeam la alții. Simțeam bucăți de fericire venind și plecând, simțeam prezența lacrimilor, dar erau doar în interiorul meu. Începeam ușor ușor să mă pierd. Ce era acum iluzie și ce mai era realitate? Pierdusem noțiunea de viață și moarte, pierdusem adevărul și minciuna, pierdusem realitatea în irealitate. Aveam nevoie de un adevăr palpabil și de o iluzie. Așa puteam rămâne în viață.

Am fugit speriată de vise, am alergat kilometri fără să respir, fără să mă opresc, fără să simt vreo durere, apoi am căzut. Realitatea s-a izbit de mine ca un val rece de nisipul fiebinte și am simțit din nou lipsa de iluzii. M-am ridicat respirând greu și cu picioarele tremurânde am făcut câțiva pași înainte. Am întors capul o clipă și te-am văzut privindu-mă pe furiș. Erai atât de departe încât ți-am recunoscut doar silueta mergând într-o parte și în alta. Din când în când îți puneai privirile în pământ și rămâneai așa secunde lungi și dureroase. Atunci am văzut cum timpul începe să se miște încet și greoi prin fața mea. Tu erai dincolo de timp, dincolo de tot ce aveam nevoie și dincolo de palpabilitatea a tot ce putea exista. M-am așezat pe iarbă și am rămas privindu-te dincolo de granițele iluziilor. Te plimbai continuu, cu pași calculați și prea bine premeditați. Te-ai așezat pe iarbă și ți-ai ațintit ochii verzi asupra mea, dincolo de granițele realității mele.

Tu ești irealitatea din viața mea. Ești cea mai mare iluzie și cel mai mare mister. Ești bucată ruptă de Rai și bucată smulsă din Iad. Ești tot ce nu pot eu fi, ești viață dincolo de iluzii și frica de care toți se agață. Ești iluzia ce nu trebuie visată. Era liniște perfectă, era tăcerea noastră confortabilă de care-mi povesteai când timpul nu mai trecea pe lângă mine. Eram doar noi, privindu-ne peste granița a două lumi care nu ar fi trebuit să se intersecteze vreodată. M-am ridicat și am făcut un pas spre tine. Nu este ironic cum mereu ne întoarcem la lucrurile și oamenii de care fugim?

Am mai făcut un pas, apoi ai făcut și tu unul venind spre mine fără să clipești și fără să schițezi vreun alt gest. Atunci am văzut cum timpul încetează să mai curgă și cum fiecare simț mi se respulbera. Începeam din nou să mă întreb ce este real și ce nu. Deveneam și eu parte din iluzia ta? Deveneai tu bucată din realitatea mea?

Am mai făcut un pas și am văzut cum granița se spulberă, cum iluzia și realitatea pleacă. Am rămas doar noi, într-o infinitate incertă, cu ochii noștri verzi pierduți unul în inima celuilalt. Am rămas doar noi, pierduți de toate, în tăcerea noastră.


© Photo Jordan McQueen

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.