Care sunt de fapt suferinţele unui om? De unde vin toate aceste iluzii ale durerii, ce le cauzează, unde încep şi unde se duc ele după ce dispar? Ele ne aleg în primă instanţă. Se auto-descoperă, se preschimbă-n motive de fericire, se încarcă cu aparenţe, iar apoi se consumă, se privesc unele pe altele şi-şi aruncă mantiile în cele mai adânci prăpăstii, în cele mai mari găuri negre şi se ascund cât mai departe de ieşire. Ele ne aleg, noi ne lăsăm păcăliţi de veşnicele aparenţe, iar apoi le cădem în curse.

Mai apoi, noi suntem cei care le aleg soarta, noi suntem cei care hotărăsc dacă le păstrăm sau nu. Ştiu să ne domine, la fel de bine cum ştim noi să le îndepărtăm, ne cuceresc la fel de bine cum ştim şi noi să le distrugem cetăţile şi gardurile pe care le construiesc în jurul conştiinţei noastre. Pun stăpânire pe conştiinţe pe jumătate arse de soare şi prăfuite de timp, le caută şi pe cele în toate firea, verticale şi bine construite. Caută în slăbiciuni şi distrug la fel de bine cum şi construiesc mai apoi castele pe ruine.

Vin suferinţele spre slăbiciune, vin să distrugă şi să ne piardă de lume şi speranţe. Dar când slăbiciunile devin speranţe, nici măcar războinicii Spartei nu le mai pot distruge zidurile.

3 Comments on Mădular de suferinţă

  1. Dragă Ioana, viaţa m-a învăţat că, în mare parte, suferinţele sunt provocate/cauzate de noi înşine, de eşecurile rezultate în urma preamarilor noastre aşteptări de la semeni. Cred că ar trebui să nu avem aşteptări, să ne urmăm cursul vieţii bazându-ne pe propria persoană.
    Felicitări pentru scrieri, cred că nu mi-a scăpat niciuna.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.