Bună întrebare. Din martie, pare că nu mai vine nimic. Trăim în pandemie, locuim în pandemie, dar va mai dura. Pandemia nu trece. Pare că nu trece, dar o va face. Până atunci pare că am rămas suspendați undeva într-un hău de griji. Nu ne ascundem după măști. Nimeni nu se ascunde după o mască. Devine parte din noi – cu vrute sau nevrute. Totul se întâmplă fără voia noastră, fără să știm, să intenționăm și, de cele mai multe ori, fără să ne dorim. Și uneori e dureros.

Mi se pare că am rămas încremeniți. Cu mintea suntem cumva tot în martie – la primul șoc al acestei dezordini globale. Un șoc aparent pentru mulți, dar care a ucis mai mult decât virusul în sine. Încep să uit cum este să ies afară când vreau,, cum vreau, să stau unde vreau și când vreau. Recent am auzit un lucru care m-a făcut să reflectez mai mult la ce se întâmplă: poliția din zilele noastre a devenit miliția de dinainte de ’89. Nu există lună a lui decembrie fără să ne amintim, fără să povestim, fără să cântăm versurile lui Radu Gyr. Este imposibil – fie că ai trăit și în timpul tovarășilor, fie că ai trăit doar după ei, împarți aceleași sentimente de regret, o durere necunoscută și emaptizezi poate mult prea mult. Dar până și în închisorile comuniste venea Crăciunul. Venea căldura nașterii Mântuitorului în gheața lanțurilor, în gerul celulelor fără lumină, căci unde era Lumina, soarele nu mai avea trebuință. Murmur de colinde strălucea din glasuri cu prețul sângelui. Atunci puteau sărbători mai conștiincioși, mai cu evlavie și cu mai multă dragoste de ceea ce era interzis: speranța, Lumina, Adevărul. Acum?

Încă nu știm dacă vom lăsa preoții să slujească singuri în bisericile înghețate. Acum nu știm nici dacă ne vom transforma în păstori și magi. Poate vom lăsa Pruncul să Se nască singur, la fel cum L-am lăsat să Se și răstignească.

Hristos Se naște. Să-L slăvim! Să mai avem curajul și puterea de a ne bucura de nașterea Pruncului așa cum trebuie – ca de salvarea din chinurile Iadului, din durerea izgonirii și cu bucuria răscumpărării noastre. Dar oare chiar o merităm? Chiar mai merităm jertfa fiecărei Sfinte Liturghii? Nu mai avem curaj să ne ridicăm ochii către Cer. Nu avem puterea de a mulțumi, pentru că nu mai avem ochi să vedem cât de bine suntem și nici urechi să auzim durerea celor mai nefericiți decât noi. Poate Crăciunul acesta ne facem noi înșine un cadou – conștiința bucuriei venirii Lui Hristos. De aici vom veni și toate celelalte.

Quo vadis, Domine? Sau, mai degrabă, încotro o luăm noi?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.