Vântul e rece. Este atât de rece, că și frunzele îngălbenesc de frică atunci cândle atinge. Simt moartea cum le mângâie verdeața plină de râvna vieții și de dorul soarelui dogoritor. Nici el nu mai are putere. Urcă greoi dimineața pe cer, parcă întârziat de atâtea și atâtea zile de vară, parcă obosit de atâtea și atâtea răsărituri și parcă și mai obosit de atâtea apusuri. Soarele-și pleacă capul ușurat de suferința zilei, pe care a fugărit-o spre întuneric mai repede. Adoarme după dealuri, printre copaci și mai ațipește câteodată pe după norii grei, care-i dau răgaz să-și tragă suflul cât ei își plâng dorurile peste noi.

Serile sunt sperioase, fug repede în întunericul nopții și răsăriturile se lasă așteptate ca niște domnișoare mirese, înainte de a-și întâlni mirii. Ceața se așterne groasă dimineață de dimineață și se dă în spectacol, dar nu-i nimeni să o admire. Noi ne ascundem după slaba căldură a ferestrelor și, ieșind afară, aplecăm capetele stingheri într-o supărare aparentă. Închidem în noi căldura ce-a rămas și ne cuprindem singuri cu brațele, zgribuliți, de parcă a mai rămas puțină vară în noi, atât de puțină, că ne temem să nu ne scape. Câteodată mi-e atât de toamnă, încât îmi vine să eliberez toată vara din mine și să o las să se destrame. Aș lăsa-o să fugă și să înghețe în mine orice urmă de căldură.

Câteodată mi-e toamnă. Îmi devine zarea aurie și ziua mi se face noapte. Copacii mi se scutură supărăcioși și norii plâng cât niște ochi nesecați de lacrimi. Câteodată mi-e atât de toamnă, încât aș lăsa vara să plece unde-o vedea cu ochii și să facă loc iernii. Aș lăsa iarna să încremenească orice urmă de viață și să ședem cu toții amorțiți în frig. Câteodată mi-e așa de toamnă…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.