De ce oamenii mint mereu alți oameni?
Pe cât de obosită este această întrebare, pe atât de simplu este răspunsul. Mai bine zis, pe atât de simple sunt răspunsurile. Oamenii, cel mai des, mint din comoditate. Este mai ușor să scapi de gura celui de lângă tine atunci când îi bagi o minciună care să-i dea răspuns tuturor întrebărilor. Uneori, mai mințim și din dorința și disperarea de a fugi de responsabilități, chiar dacă ar trebui să ne asumăm în totalitate adevărul. Mințim pentru că nu știm altfel, pentru că nu putem altfel, pentru că uităm și distrugem neprețuirea adevărului, pentru că, în zilele noastre, cuvântul nu mai are absolut nicio valoare. Cine te-ar mai crede că vei ține o promisiune doar pentru că ți-ai dat cuvântul? Îți fac o mărturisire. Iubesc să citesc povești, basme, istorisiri din timpuri medievale, mitice în care cuvântul dat era ca o arvonă a zilelor noastre, ba chiar mai important – ireversibil, sigur și sincer. Când îți dădeai cuvântul, era ca și cum ți-ai fi plecat smerit capul în fața sabiei. Adevărul alunga ușor călăul, în timp ce minciunea făcea ca arma să-ți ia viața. Acum, tot ce facem este să ne mințim unii pe alții de parcă niciun asasin nu ar mai sta cu sabia deasupra capului nostru – mare amăgire.

Oamenii mint pentru că nu mai pot face față adevărului căruia tot ei îi dau naștere, pentru că nu mai sunt suficient de puternici pentru a-l ține drept, precum un stindard în câmpul de luptă. Neștiința și frica ne pleacă repede capetele și ne fac să ocolim adevărul de parcă ar fi o grămadă deranjantă de deșeuri. Și ce dacă-i greu de dus? Cui îi pasă dacă este greu de purtat pe umeri, iar consecințele îți pleacă umerii și fruntea? Se pare că toți ne confruntăm cu aceste dureri la un moment dat și se mai pare că acest ”moment” devine tot mai des, tot mai profund, tot mai mare. Încet, încet ne închidem dincolo de granițele unei pseudorealități, creând între acestea un univers propriu cu doi locuitori – eu și orgoliul meu | tu și orgoliul tău. Ne ducem de bună voie în spatele gratiilor și ne încuiem acolo, lăsând cheia afară.

Mințim prea ușor și ne transformăm viețile în iluzii ale realității, ridicând ziduri și acoperind soarele cu nori. Mințim atât de des, încât nu mai putem face distincția între adevăr și minciună. Atunci suntem cu adevărat pierduți. Granița dintre cele două entități se subțiază și în loc să le despartă râuri, munți și întinderi pustii, sunt una de alta la distanță de-un fir de păr, de-o bătaie de inimă și de-un fâlfâit de aripă – aproape inexistentă.

Mințim atât de ușor, încât aproape-mi vine-a crede că noaptea e zi și ziua e noapte.


Photo by Michael Benz on Unsplash

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.