Au trecut aproape 3 ani de când am acest blog, dar în ultimele câteva luni a fost ca și cum n-ar fi. Nu am mai scris nimic aici și nici nu am mai avut deloc sentimentul de vinovăție cum că-mi las blogul singur. La urma urmei nu e singur, vă are pe voi, iar tot sufletul meu e pus aici. Adevărul este că, în ultimul timp, nu am mai simțit nevoia să postez aici. Am scris mai mult ca niciodată, dar niciunul din sentimentele mele nu era demn de transmis pentru că, de altfel, nu aveau niciun contur. Era acea perioadă din viață în care simți atât de multe, încât nici nu mai știi ce simți.

Ca mulți alți prieteni de-ai mei, colegi și cunoștințe, fiecare în propria viață a suferit o schimbare majoră. Într-un fel sau altul ne-am lovit de viață și-am dat cu capul atât de tare încât am reușit să ne trezim. Acasă totul e simplu, acasă trăiești un vis pe care nu știi că-l trăiești. Totuși, într-o zi, vine momentul în care vezi cât de tare doare să te trezești și să simți viața. Da, devii student. N-am să fiu ipocrită și nu mă voi apuca să mă plâng de cât de greu îmi este mie, de cât de rău este totul pentru că, sinceră să fiu, chiar nu este. Singura problemă este că nu știam exact ce se întâmplă.

Această schimbare este exact ca un cucui de care nu reușești să mai scapi. Efectiv te izbești cu capul de pragul de sus în graba ta de-a crește și faci brusc un pas înapoi. De ce să faci un pas înapoi când ai lumea la picioare? De ce să-ți simți genunchii tremurând când independența te ia de mână? Simplu – pentru că doare și te orbește. Uiți că nu ești singur, uiți că nu te-a luat nimeni de lângă sprijinul tău cel mai mare și uiți că distanța e cel mai neînsemnat motiv să îți faci nopțile albe. Uiți că e momentul pe care l-ai așteptat atât de mult. Acum, însă, te vezi acolo unde visai să fii și nu mai știi ce să simți, ce mână să prinzi și încotro să o iei. Abia atunci începi să-ți construiești propriul regat. Un om din Brașov, pe care oricine l-ar putea lua drept exemplu, v-ar spune exact ce mi-a spus și mie: ,,Ia-o încet. Babysteps”. Așa încep toate, așa se ridică orice fortăreață, așa ia formă orice vis.

Așa că, drag student, liniștește-te, ridică-te și, dacă ți-e greu, mai fă un pas. Știm toți că doare tare, că e greu și că nimic nu e ceea ce părea a fi, dar e abia prima treaptă pentru a ajunge acolo unde știm cu toții că ți-ai dori să ajungi. Promit să fac și eu același lucru și vei vedea cum, unul câte unul, vom străluci și vom lumina pământul.


Photo by Aricka Lewis on Unsplash

2 Comments on N-am mai simțit să scriu

  1. Chiar dacă n-ai simțit dorința de a scrie pe blog, ai grijă ca această pasiune să nu dispară. Ai grijă de cele mai importante atuuri ale tale deoarece ele sunt de apreciat prin propria lor existență. Nu ai nevoie de validarea nimănui în acest domeniu ci doar de privirile muritorilor de rând carora le este greu să se compare cu tine.
    Cu toate că nu ți-am mai citit blogul, am recuperat cu “baby steps” și ma bucur pentru evoluția ta.
    Mi-a plăcut ce am văzut și ți-aș da like dacă aș putea.
    Sper să ne mai intersectăm măcar virtual dacă în realitate nu prea avem cum.
    Ai grijă de tine și să rămâi o persoană faină!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.