Noi ne înțelegem doar din existență, fără vorbe, fără vreo atingere, fără gânduri prea adânci, fără vreo privire cu subînțeles și fără timp. Ne știm doar din idei și din fragmente de poveste, ne știm tot mai puțin, ne știm tot mai rar, ne închidem tot mai adânc și mai des. Doar din existențe ne-am înțeles și tot din existențe ne-am aflat unul pe altul, doar pentru existența ta am existat, așa cum, și tu, pentru a mea ai întors lumea cu susul în jos.

A cui lume s-o fi dat așa repede peste cap, ale cui gânduri s-ar fi pierdut atât de ușor în niște ochi mari și blânzi? A cui minte s-ar fi ascuns atât de sfioasă de un zâmbet perfect și prea închis? O lume s-a pierdut în misterele lumii tale, o lume s-a ascuns de tine, de teamă să nu pleci și o lume s-ar întoarce la tine pentru încă o îmbrățișare așa cum numai tu ai fi putut oferi. Pentru tine era de ajuns o existență, un motiv de soare și poate și-o șoaptă. Pentru tine ar fi fost de-ajuns doar să existăm unul lângă altul, să închidem ușile și să deschidem bucăți de suflet. Pentru o existență ți-ai fi deschis și tu inima. Doar existând mi-ai dat lumea peste cap și doar existând ți-aș fi intrat în suflet.

Aș mai fi vrut să exiști măcar o zi, așa misterios și plin de farmec, așa inocent și plin de viață, așa cum îți cunoscusem existența. Aș mai fi avut nevoie de încă o zi să-nchid existența și să ies la lumină.

Ne înțelegeam doar din existență. Ne iubeam doar existând, fără vreo privire, fără vreun cuvânt, fără știință, fără gânduri și fără tangențe. Iubeam să exiști acolo, departe de lumea mea, iubeam să te înțeleg existând.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.