Mă pierd în cuvinte, mă pierd în zâmbete și în atât de multă fericire. Mă pierd iar și iar în umbrele mele, în umbrele celor care s-au pierdut, în fiecare clipă ce vrea să treacă pe lângă mine și în fiecare rafală de vânt care mă ocolește. Scriu, șterg, iar scriu și sfârșesc prin a arunca hârtia. Mă pierd în propriile idei care-mi par mai mult decât bune, dar pe care nu le formulez suficient de bine cât să mă facă să le dau vreun sens mai bun decât cel care deja nu-mi place. Mă pierd și apoi mă trezesc cu zâmbetul mai strălucitor decât atunci când credeam eu că eram fericită. Mă pierd și mă găsesc în alte nonsensuri, în alte vieți și în notele unei piese ce rulează continuu de două zile pe fundal. Nu o iau mereu în seamă, dar sunt sigură că doar ea îmi face perfuzii și perfuzii cu fericire. Zi și noapte, oră de oră, iar când se golește, melodia de pe fundal se schimbă și pornește alta cu altă soluție salină. Mă înțeapă în vene și în funcție de compatibilitatea noastră mă ia în brațe cu razele ei de soare sau îmi închide ferestrele și ușile până când inima nu mai vrea să stea și fuge să găsească puțină alinare.

Îmi creez sensuri, le schimb la fiecare douăzeci și opt de secunde și apoi le lustruiesc bine cu sârmă ghimpată, să fiu sigură că nu mi le poate ucide nicio altă inimă. Încet le văd cum capătă formă de nonsens, le văd cum iau forma unor idei paradoxale și după devin paradoxuri clișeice sufletului meu. Apar tot mai des și dispar din ce în ce mai rar și din ce în ce mai greu. Încerc să le pierd de mine, dar după cât le-am lustruit nici de le-aș lăsa în camerele de gazare ale naziștilor nu aș scăpa de ele. Le iau și le refinisez până când capătă cât de cât jumătate de formă și le las așa. Îmi plac nonsensurile mele. Din nonsensuri mi se nasc visele și tot prin nonsensuri îmi cunosc oamenii. Nu le las până nu văd că-și pierd complet coerența. Le șlefuiesc până nu mai rămâne din ele decât o bucată neidentificată de alții, din lemn alb, cu mici urme de ghimpi care sângerează câteodată la auzul vântului rece de toamnă Le șlefuiesc până-mi pierd suflul și până văd că mi-am eliberat o inimă.

Acum ce am? O mare de nonsensuri și o viață la dispoziție. Le iau pe rând și pe pun cap la cap. Abia atunci văd de ce mi-am eliberat o inimă așa greu. Nonsensurile puse cap la cap formează noi sensuri, iar sensurile ajung bucăți de viață care nasc iar și iar alte nonsensuri. Totul devine un paradox irevesibil, totul se fabulează din moment în moment și încep să pierd noțiunea timpului, încep să pierd grija pentru griji și undeva, pe fundal începe să își spună povestea o altă piesă.

Atunci sensurile mele se pierd de mine și mă obligă să-mi mai eliberez o inimă. Clipesc și mă trezesc iar între cei patru pereți având o bucată de sârmă ghimpată în mână și un viitor nonsens ce aleargă pe undeva prin suflet.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.