În ultimul timp, mi-am făcut un obicei din a posta pe facebook diferite frânturi de conversații pe care le aud sau să povestesc în două-trei fraze evenimente la care am fost martoră și care, cred eu, merită să fie transmise mai departe. Recent, am vizitat Târgul de Florii ce a avut loc la Muzeul Țăranului Român, cu speranța de a găsi niște povești sau ceva frumos de fotografiat. Adevărul este că nu acestea mi-au fost primele motive, ci dorința de a vedea o prietenă despre care trebuie să vă povestesc cândva.

După ce am făcut un tur al acelui târg și eram aproape pe picior de plecare, stăteam cu aparatul în mână, căutând încă un cadru bun de fotografiat. La un moment dat, am auzit o voce veselă, care-mi strigă să mă apropii și să fac o fotografie creațiilor sale. Era o cerere neobișnuită, având în vedere că mare parte din oamenii de acolo erau ușor dezamăgiți când te apropiai doar pentru o fotografie. Adevărul este că au și toate motivele – munca lor trebuie răsplătită, nu doar fotografiată. Mi-am luat aparatul foto și-am început să-i capturez exploziile de culoare, credință și pasiune de pe pânze, de pe lemn, de pe mâini. Nu știam dacă ar trebui să-i mulțumesc, așa că nu am făcut-o. Pur și simplu l-am întrebat cum și când a început să picteze. Mi-a povestit el câte ceva, dar se simțea în vocea lui că dorința lui nu era să răspundă unor întrebări atât de adresate, ci să fie ascultat, așa că am tăcut. Mi-a spus că trăiește din pictură și că n-a dus-o mereu bine. Îmi amintesc fiecare cuvânt pe care l-a rostit de sub mustața înălbită: „Domnișoară, nu am avut niciodată o viață ușoară. Am murit și-am înviat de multe ori. Am murit de foame, am murit de durere, am murit de bine. Nu am dus-o mereu grozav, dar am fost fericit.” Nu știu de voi, dar pe mine, acele ultime cuvinte, m-au izbit direct în inimă. A spus-o privindu-mă direct în ochi, cu o sinceritate dureroasă. Din acel moment m-am întrebat mereu cum a reușit să rămână fericit. Mâinile-i erau muncite, fața aglomerată de riduri, dar privirea îi era caldă și senină. Era un om cu adevărat fericit.

Mi-a mai povestit un lucru ce i-a umbrit fericirea cu două lacrimi răsărite în colțul ochilor. Când era tânăr și mergea la școala profesională, așa, cum era pe-atunci, se certase puternic cu mama lui, promițându-i că nu se va mai întoarce niciodată acasă. A trecut o săptămână, au trecut două, trei, iar el nu a dat niciun semn și nici nu s-a întors. Mama lui, fiind șireată din fire, a rugat o prietenă de-a ei ce preda la școala în care învăța el, să-i transmită că e moartă. Ajungând vestea la pedagogi, aceștia se fâstâceau, neștiind cum să-l ia mai frumos și să-i dea veste, fără a-l lovi atât de tare. După aflarea veștii, a primit imediat permisie să plece și-a urcat în primul tren. „Am trecut pe lângă un cimitir și mi-au dat lacrimile. Era imposibil, eu o știam în putere, cum să moară? Când am intrat pe poartă, mama stătea în prag și râdea. Am simțit cum mi se ia o piatră de pe inimă, dar tot supărat am rămas și m-am întors la școală cu primul tren. Acum 2 luni, am primit un telefon și mi-a spus că mama a murit. În momentul ăla, mă rugam la Dumnezeu să fie iarăși o glumă…”

Atunci am văzut cum, uneori, oamenilor nu le pasă nici cât negrul sub unghie că le stai pe cap, în loc să le plătești munca. Uneori, oamenii au nevoie doar să stea la umbră și să-și spună povestea.
Nu este singura poveste pe care am cules-o în acea zi, dar este prima pe care o scriu aici. Prima, dar nu ultima. Promit!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.