Când uiţi de sufletul cuiva, e ca şi cum ai ucide fiecare părticică a trupului cu tăişuri şi sare. Îl refaci şi o iei de la capăt. Tot mai încet, tot mai des şi tot mai adânc. De fiecare dată cu mai multă plăcere şi mai multă durere ca niciodată.

Dacă uiţi de un om, îi îngropi existenţa din tine, îi îngropi amintirile, parte din viaţa voastră şi părţi din viaţa fiecăruia. În momentul în care-i intri pe sub piele devii parte din el, iar el devine parte din tine. Uitându-l uiţi acea parte din tine pe care i-ai oferit-o fără să te gândeşti o clipă la urmări.

De ce uităm oamenii care au făcut parte din vieţile noastre? Pentru că încetăm să-i iubim, pentru că-i iubim mai puţin, pentru că apar alţii şi-i înlocuim cu bună conştiinţă, pentru că pier şi nu i-am considerat destul de importanţi pentru a le crea o amintire demnă de păstrat.

Privind de cealaltă parte a universului vedem şi oamenii care nu pot şi uitaţi şi  cei care nu pot uita. Nu poţi uita anumiţi oameni pentru că binele şi răul pe care ţi l-au făcut şi-au schimbat drastic locurile.  Cei care nu pot uita sunt suflete ce nu merită lepădate. Sunt singurele care-şi oferă întreaga fiinţă fără a sta pe gânduri doar pentru binele lor şi aşa colecţionează sentimente, amintiri, râsete, oceane de lacrimi şi tone de iubire dată. Aşa-şi pierd ele viaţa.

Aşa-şi pierd viaţa sufletele care-şi merită timpul. Îşi îngroapă aripile.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.