Cred că una dintre cele mai mari frici ale sufletului uman este uitarea. Mi-e frică să uit, mi-e frică să fiu uitată, intr-un cuvânt: mi-e frică de inevitabil.

Mi-e greu să cred că nu avem toţi această frică. Întrebarea abia acum vine: ce facem noi pentru a fugi de uitare? Drept este că doar fugim de ea pentru că putem fugi, dar nu ne putem ascunde. Oare marii scriitori, adică marii artişti au intrat în istorie cu acest scop? Pentru a nu fi uitaţi? Probabil de asta scriu, nu? Ca să nu fiu uitată, pentru că vreau să las ceva în urma mea, pentru că vreau ca oamenii să ştie că a existat cineva care s-a gândit la ei. S-a gândit că merită să le dea ceva de ţinut minte sau pe cineva.

Toată lumea uită pe toată lumea, dar măcar le rămâne amintirea într-un colţ de suflet.

Oamenii pleacă, le pleacă Photosufletele, trupurile, vocile, prezenţa, dar cine spune că nu rămâne nimic din ei? Va rămâne mereu o urmă de parfum, o atingere stingheră rămasă-n gânduri, o simulare a vocii, o amintire. Lăsa-ţi-vă amintirea în urmă, lăsaţi ceva demn de a ocupa spaţiu în minţile şi inimile oamenilor. Dacă un singur suflet vă duce amintirea mai departe după moartea voastră, e mare lucru!

Învăţaţi să câştigaţi lupta cu timpul. Războiul nu-l poate câştiga decât Dumnezeu, noi putem face faţă, în schimb, luptelor. Zi de zi pierdem sau câştigăm lupte cu timpul. Cât timp facem ceva din el, îl nimicim cu binele rezultat, cu roadele muncii noastre, cu universele cărora le dăm naştere zi de zi.

Uitarea-i înfricoşătoare, frica-i chinuitoare, iar Întunericul câştigă luptele cu Lumina pentru că soldaţii se lasă pradă Nimicului. Se lasă uitaţi şi se pierd conştient în negurile Timpului odată cu amintirile lor. Uitarea va câştiga dacă retragerile vor continua să dăinuie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.