Niciun loc gol în autobuz, nici măcar o privire îndreptată înainte, doar capete cufundate în tăcere şi zgomotul morocănos al motorului. Plouă de două zile continuu şi nimeni nu luminează zilele cu zâmbete. Tăcerea e apăsătoare şi devine dureros de mută. Văd doar feţe posomorâte luminate slab de lumina telefoanelor.

La prima staţie s-au ridicat cu mişcări mecanice doi bărbaţi care şi-au îndesat imediat telefoanele în buzunare şi şi-au ridicat sincron fermoarele gecilor. Acum erau două scaune libere, tot mai reci, la fel de prăfuite. Pe geam curgeau plictisite câteva picături de ploaie. O clipă de şi-ar ridica cineva ochii şi-ar zâmbit, ar putea salva o zi tristeţea gri. O clipă de-ar lua oamenii ochii din griji şi i-ar muta spre cer, ar salva sufletul de moartea sa. Doar o clipă i-ar trebui unui om să-şi salveze viaţa.

O clipă ridică-ţi şi tu ochii din pământ şi priveşte înainte, uită-te la feţele lor triste şi reflectează. Aşa eşti şi tu. I-aţi o clipă inima din colivie şi las-o să zboare, că poate va aduce o fărâmă de soare, cât să-şi ridice şi alţii privirile.

Ia mâna unui om singur în a ta şi scrie-i puţină fericire pe chip cu mină de cărbune. Arată-i cum să privescă spre cer, arată-i cum să vadă cât de mare-i binele, faţă de răul în care s-a cufundat de ani. Arată-i cum să trăiască iar şi iar ca şi cum ar fi copil, învaţă-l să se bucure de el, învaţă-l să se bucure de tine şi de lumea pe care o pierde privind în pământ. Uită-te la ei şi învaţă-i să se uite la tine, poate le vei descreţi frunţile.

 

3 Comments on O clipă să-ţi ridici ochii…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.