Nu știu cum funcționează alții, dar mie îmi este foarte, foarte greu să distribui ceva pe pagina mea personală de orice-rețea-ar-fi. Îmi era până acum ceva vreme, când totul nu se învârtea în jurul cuvântului care începe cu litera „c”. Acum, nu prea mai interesează pe nimeni despre ce vorbești dacă subiectul tău central nu atinge măcar puțin de tot problema virusului. Dar măcar puțin. Între noi fie vorba, nu v-ați săturat? Mă uitam zilele trecute la un story de pe instagram – un fel de glumă despre învățământ, foarte bună de altfel, la prima vedere, dacă ai starea aia excesivă de a face glume. De fapt, de aici a pornit toată ideea articolului meu – de la un story de pe instagram. (Ce ne-am face noi fără social medial?)

Voiam, inițial, să scriu despre atât-de-discutatul-sistem-de-învățământ-din-România. Am deschis dashboard-ul site-ului, am dat click pe block-ul de titlu și apoi? Voiam să-l numesc „Noi, nu sistemul”. De ce? Ca să dau vina pe noi, nu pe sistem. Fotografia aceea a fost revelatoare pentru mine, dar o să o dezbat într-un articol viitor. Am obiceiul de a trece repede de la una la alta, iar acum iată că îmi folosește. Așa că o să vă spun un pic despre aparenta această „libertate de exprimare” de care, sinceră să fiu, mi-e foarte, foarte greu să mă bucur.

Un bun exemplu a fost în perioada referendumului, când am avut obrăznicia de a distribui ceva susținător – un argument simplu, aproape incontestabil. Sinceră să fiu, nu prea mai țin minte despre ce era vorba, dar s-a declanșat un război întreg de comentarii între tot felul de oameni – prieteni de ai mei – cu diferite păreri. Am încercat să-mi arăt punctul de vedere, să spun de ce susțin și de ce trebuie să mergem la vot; pe scurt, lucruri cât mai obiective, dar n-am reușit să deschid nicio cale de ieșire din muntele de jigniri, reproșuri și cuvinte aiurite aruncate asupra acestei mișcări. Orice ai fi zis, nu aveai cum să convingi să citească măcar lucrul adevărat, să se informeze, să înțeleagă măcar despre ce este vorba. La urma urmei, privind de departe, nu e mare brânză, se întâmplă, sunt doar niște comentarii la o postare – nimic atât de dramatic. Da, se întâmplă o dată, de două ori, de șapte ori, dar la un moment dat, ajungi să te gândești că faci mai mult rău, încingând spiritele, decât bine, susținând o cauză în care crezi. Să ferească Dumnezeu să distribui un lucru bun despre BOR/religie/preoți, despre sistemul de învățământ sau despre un lucru bun făcut de un politician, că imediat se trezește un om cu păreri. Dar nici măcar păreri, ci probabil fragmente din ce-a visat aseară, pentru că majoritatea sunt incoerente și, durerea mea cea mai mare este că le pic în plasă și mă las bătută de ei. De ce? Pentru că orice le-ai zice, orice ai face, orice le-ai dovedi și arăta, tot își amintesc ei de cineva care a furat, de cineva care a călcat strâmb sau mai știu eu ce și ucid toată intenția mea bună de a arăta că ”blamații” fac multe lucruri mai puțin blamabile. Pe scurt, există subiecte pe care, pur și simplu, nu ai cum să le scoți din mocirlă, dar care nici n-au ce căuta acolo. Au fost aruncate, pur și simplu, de un individ nervos, care și-a adus toată familia, la fel de nervoasă și acum aruncă și cu pietre în mocirlă și, implicit, în cei care vor să scoată nevinovatul din noroi. M-am exprimat cam ambiguu, știu, dar altă explicație mai blândă îmi vine greu să scriu.

Acum, să găsim morala. Oare avem noi libertate de exprimare, dreptul la o opinie proprie, subiectivă? Nu. Cu siguranță că nu. Acum veți căuta un argument să mă contraziceți, dar nu aveți deloc șanse, credeți-mă. E simplu să-ți dai cu părerea, să scrii, să vorbești cuiva despre un anumit subiect și, cu siguranță, o faci și cu drag dacă intelocutorul tău este dispus să te asculte și să te înțeleagă. Totuși, dacă vorbești despre preoți, biserică, politică, sănătate, afaceri etc. și, Doamne ferește, spui un lucru lăudabil, deja te-ai făcut dușman cu mai mulți oameni decât îți imaginezi. Cel mai amuzant lucru din toată această poveste este că toți au fix aceleași argumente de ani de zile: fură, sunt corupți, agresează. Și da, aceleași argumente, aceleași câteva exemple, aceleași câteva păreri pe care le reformulează și alții ca întăriri. Mă simt, de multe ori, de parcă m-am lăsat prinsă într-o ambuscadă. Și e mai grav că o fac cu bună știință.

Niciodată nu e de vină presa că fabulează în loc să redea felul în care lucrurile se întâmplă, niciodată nu sunt de vină elevii, pentru că nu-și dau deloc interesul și tocmai ei ajung acei profesori nepregătiți de care se plângeau, niciodată nu e vina noastră că suntem conduși de oameni mai puțin competenți, niciodată nu este vina noastră pentru nimic, dar ne dăm peste tot cu părerea. Și aproape niciodată nu avem dreptate și, știind asta, avem prostul obicei de a o ține pe a noastră, greșită fiind, și să apelăm la cuvinte și acțiuni dure și violente.

Citeam recent că acum, mai mult decât niciodată, suntem tare subjugați de lanțurile comuniste. Eu tare mă tem că așa și este.

Dacă nu ai nimic bun de spus despre un lucru, mai bine taci. Aici, bineînțeles, nu intră în discuție faptele cu adevărat rele pe care ar trebui să le discute și rezolve cei implicați, nu intră deloc răul făcut în masă, de rezolvarea căruia suntem cu toții responsabili și așa mai departe.

DAR dacă eu am o părere despre un lucru BUN, dar tu știi pe UNU’ din acea comunitate de milioane de oameni care a făcut ceva rău, chiar nu merită să ne stricăm amândoi ziua. Acum veți spune că eu sunt cea care îngrădește libera exprimare. Nu. Eu mă aștept să vorbești cu mine despre subiectul pe care eu îl deschid. Dacă eu scriu că iarba din curtea mea e verde, nu trebuie să mă cerți și să-mi spui că toată iarba e roz, pentru că vecinul tău a vopsit gardul și s-au dus câțiva stropi pe jos. Înțelegi?

Te rog și mulțumesc!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.