Aș vrea să văd prin oameni, dincolo de ei,
dincolo de suflete,
de chipuri, de șoapte și de
răsărituri,
dincolo de flori și măceșe,
dincolo de vise,
dincolo de mreje,
dincolo de priviri aruncate pe furiș,
dincolo de secrete,
dincolo de plete,
dincolo de speranțe aruncate-n vad,
dincolo de gânduri,
dincolo de fard,
dincolo de zâmbete și dincolo de lacrimi,
dincolo,
doar dincolo de fapte și dincolo de patimi.
Vreau să citesc prin oameni, prin ale lor suflete,
prin ochii lor ce se ascund sub pleoape,
prin gesturile ce se perindă prin fapte,
prin gânduri s-alerg,
să sar prin vise,
să rescriu povești nescrise,
să închid și să deschid doar amintiri,
să le citesc și să le șterg
frici,
trăiri;
să-i ascund de ei și să-i deschid spre
sine,
să le fac cărare, drum
spre mine,
să-i închid dincolo de stele,
să le fac nopțile
mai rele,
să le citesc până și lacrimile de dor,
să le citesc cuvinte,
să le citesc pe buze
tot ce-ar vrea să-și spună, dar nu pot,
să le ascund, să le mai cresc,
să le pierd,
să le citesc
și iar să-i las.
Că de, sunt doar oameni
fără glas,
fără sete,
fără viață,
fără vise
și fără dimineață.