Obişnuiam iarna, să merg noaptea acasă cu ochii spre cer. Oricine ar vedea un astfel de om, ar zice că e nebun, că fie visează sau fie are probleme cu musculatura gâtului şi îl atacă o serie de cârcei insuportabili. Ei bine, eu mă pot considera nebună dacă găsesc frumoase stelele, cerul pigmentat cu fire de lumină, de parcă ar fi pământul de Crăciun.

Merg şi văd cum se pierd stelele în lumina becurilor reci. E frig, e noapte şi-i rece şi-n suflet la mine. Vechile probleme, încredere zero la purtător şi frică. De care frică? De alte dezamăgiri. De care dezamăgiri? De tot felul. Orice poate distruge totul, la fel de bine cum orice poate construi palate.

Oare pe stele le doare când mor la lumină? Ele au fost vreodată supărate? Sunt atât de frumoase.. Cum ar îndrăzni cineva să le supere? Ar plânge cerul de durerea lor şi probabil ar cădea câteva din ele. Oamenii nu cad la fel de frumos când sunt supăraţi, nici cerul nu ar plânge la fel pentru noi. Cum oare stelele oamenii care cad? Cum văd ele moartea? Oare urcă sufletul la cer şi cade steaua în schimb?

Le doare durerea noastră, de cad când moare un suflet, ar trebui să suferim şi noi pentru durerea lor, dar nu suferim nici pentru ai noştri.

Oare cu dezamăgirea e la fel? A mai rămas vreo uşă deschisă, vreo portiţă de încredere?

2 Comments on Obişnuiam să-mi văd stelele

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.