Nu ştiu voi, dar din punctul meu de vedere orgoliul şi mândria merg mână în mână.

Orgoliul este, pentru unii oameni, defectul din care derivă şi celelalte. Este lucrul care ne dă ”curajul” să riscăm să pierdem oameni, sentimentul care ne încurajează să renunţăm la noi, la plăcerile no49533144f57f323ddb20d5833258b5e7astre, la ceea ce suntem doar pentru a nu răni imaginea pe care ne-am creat-o purtând, de fapt, măşti ale imperfecţiunii sintetice, pe care le vedem perfecte.

Mi s-a spus cândva, că un cavaler căruia îi era rănit orgoliul, putea fi ucis din propria voinţă. Eu nu văd lucrurile aşa. Cavalerii aveau un cod de onoare, trăiau după regulile unei mândrii prestabilite, după principiile impuse de statut, dar nu le era permis orgoliul şi mândria răutăcioasă.

Înainte de toate, să clarificăm un lucru referitor la mândrie. Există mândria bună şi mândria rea. A te mândri propriei persoane pentru un lucru bun care te împlineşte sufleteşte este una, iar alta este să mergi cu nasul pe sus pentru că eşti mândru de propria-ţi persoană şi vrei neapărat să afle toată lumea ce pseudopersonalitate eşti.

Până şi orgoliu, într-o oarecare măsură, poate fi considerat respect de sine, dar asta e altă poveste. În acest caz, orgoliul trebuie să fie în cantităţi mici, mult prea mici, cât să nu largeafecteze creierul.

Sinceră să fiu, aş putea numi orgoliul ca fiind o boală a conştientului.  Am văzut oameni care din cauza acestei boli fac rău doar prin indiferenţă, indiferenţă rezultată din frica de a fi văzuţi făcând binele necesar momentului.

De-ar fi să numim un sentiment caracteristic orgoliului, acesta ar fi durerea. Sunt convinsă că măcar o dată am fost răniţi din cauza orgoliului sau am rănit fiind orgolioşi. La urma urmei, orgoliul ne prescrie destinul, soarta, restul vieţii. Exagerând cu asta, fericirea noastră va dispărea treptat, ne vom mulţumi doar cu ceea ce vrem să ne facă fericiţi, renunţând la ceea ce avem nevoie.


 

În ultimul timp ne simţim tot mai vulnerabili, mai sensibili, orice ne răneşte. Ne pierdem în cuvinte, nu mai ştim să exprimăm ceea ce simţim şi visăm la imposibil, ajungând să fim dezamăgiţi. Ne punem speranţele şi încrederea în cei ce mai târziu au să ne rănească.

Suntem precum puii de pisică: mici, sensibili, vulnerabili, dar orgoliul ne distruge acoperind aceste adevăruri. Niciodată nu voi găsi suficiente persoane care să-şi calce pe orgoliu pentru fericirea altcuiva ca să mă pot convinge că nu vom muri cu minciuni. Nici nu ştim când putem pierde pe cineva fără a-i spune ceea ce simţim. Cu aceste suflete bolnave e orgoliu vom pierde totul, fiecare persoană dragă şi ne vom alia duşmanului, care la fel de orgolios ne va ajuta să ne distrugem.

Nimeni şi nimic nu va avea curajul să mărturisească faptul că este prea orgolios, ci doar în ultimul moment va ceda, dar.. va fi prea târziu !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.