Închide-mi sufletul sau ai grijă de el…

Drag prieten,

iar a trecut timpul, dar pare că a trecut mai mult de când nu ţi-am scris. Să fi trecut mai greu? Orice este posibil. Să nu fi trecut deloc? Pentru mine fiecare secundă îşi are eternitatea proprie. Nu-mi permit să-mi pierd nici măcar o clipă din viaţă.

Vai, câte aş putea face! Mai bine spus, câte am putea face! Împreună? Da, poate şi aşa. Împreună am face lucrurile mai uşoare şi suferinţele mai greu de suportat. Dar separat? Separat totul trece mai greu. Timpul are răbdare, sentimentele-şi măresc intensitatea, durerile sunt mai greu de înţeles, mai insuportabile, iar sufletul mai chinuit. Căleşte-ţi sufletul, lasă-l să sufere acum! Cu dureri mici şi dese sau mari şi rare sufletul o să-ţi devină rezistent. Rezistent la ce? La ură, frică şi durere.  Ce-ar trebui să facem să ne apărăm? Poate ar fi bine să ne închidem sufletele în cutii, să le izolăm de restul lumii. Şi aLightedşa e plin de rău, nu? Nu? Nu e aşa, nu? Ştiu, sufletele-şi caută pereche, sufletele caută alte suflete care să le mângâie durerea. Sunt suflete care se hrănesc din durere şi singurătate.

 

Însă cum ne este mai bine?

Fiecare pe drumul său.

Da, este o posibilitate. Ce-i drept, nu cea mai înţeleaptă, dar există. Sufletul are timp să se maturizeze şi să devină rezistent. La ce să reziste? La orice! Un suflet are nevoie sa ştie cum să reziste la orice… Oricând. Oriunde. Cu oricine. Sau fără oricine. Are nevoie!

Împreună pe acelaşi drum.

Ce-ar fi să rămână aşa? Ar trebui să-mi ridic stiloul de pe hârtie, să ard fiecare frază ce conţine cuvântul durere pentru ca totul să ajungă cenuşă. Cum ar fi să putem alunga durerea doar cu o privire? Ar fi ideal. La fel de ideal ar fi să îngropăm ruşinea cu fiecare bucăţică din noi, cu fiecare suflu de viaţă care ne macină trupul. Să îngropăm securea războiului din minţile şi sufletele noastre.

Da, ideal, după cum am spus. Ar fi ideal… Şi bine. Sau nu. N-ar fi bine. Dacă idealul ar exista pe pământ, în Rai ar trebui să existe durerea? Mai bine nu. Suferă o viaţă, ca mai apoi să fii fericit o veşnicie.

Aşadar, drag prieten, împreună! Stai, ce-i împreună? Viaţa. Ai grijă ca viaţa să-ţi fie trăită alături de cineva. Cine zice că nu de mine? Aş putea fi un bun ascultător şi uneori te-aş putea ajuta cu un sfat. Da…  Poate… Alegerea rămâne în mâinile tale.

Poate ne vom revedea curând sau poate nu. Însă, până atunci, tu rămâi lângă mine. Avem nevoie.

Până atunci, ai grijă de tine!

Cu dragoste,

tot eu.

Ieri, azi, mâine, o viaţă…

Sincer, ce ne-am face fără PRIETENI?

Dar ştiţi la ce fel de prieteni mă refer? La acei oameni minunaţi care-ţi fac ziua mai frumoasă indiferent de starea pe care o ai, doar cu prezenţa lor. E imposibil să nu ştiţi cu este sau să nu fi simţit măcar o dată că aparţineţi unui grup de oameni cu pasiuni comune, cum sunt revederile cu prieteni vechi pe care abia aştepţi să-i revezi poate luni întregi.

Ghici ce?!perf1

Momentul revederii nu e magic. Nu e nici pe departe minunat sau frumos. Minunat – nici atât!

E un moment perfect! Frumuseţea revederii e incomparabilă. Cum ar fi prieteniile fără revederi? Prieteniile la distanţă sunt mai frumoase. Cele mai frumoase! N-ar exista momente frumoase şi amintiri fără prieteni, fără aceşti oameni.

De unde-am dedus eu toate astea? Dorohoi.

Mulţumim, dragi prieteni! Ne-aţi oferi fericirea supremă în 3 zile.

Nici eu, nici voi nu vom şti când şi unde ne vom revedea, însă de rămân amintirile, fotografiile şi, bineînţeles, visele. N-aş putea uita tot ce aţi făcut şi faceţi în continuare pentru noi. Ne-aţi ajuns la suflet mai repede decât ar fi putut să o facă oricine altcineva.

Ştiţi şi voi cât de dureroase au fost lacrimile despărţirii care încă ne cad de pe obraji în speranţa de a ajunge în inimile voastre, aşa cum munca voastră a ajuns în a noastre.

perf2

Azi şi mâine fac aşa cum spuneţi voi, dar joi eu mă duc acasă la Dorohoi

Scrisoare sau cel puţin bilet…

Tot aici,

o  altă zi,

frig şi ceaţă

Drag prieten,

îţi scriu din nou sau, cel puţin, încerc să îţi mai scriu încă o dată. Nu promit că va fi ultima, dar nici că vor mai fi. Simt nevoia să îţi scriu şi, sincer, nu cred că-i chiar atât de rău. Pentru mine nu e.

Nu ţi-am mai scris de mult timp, n-am avut timp sau poate răbdare, poate nici curaj, dispoziţie şi… chef? Da, poate fi vorba şi despre chef, dar nu în cazul de faţă. Nu mi-e dor de tine, nu mai vreau să-mi fie dor de nimeni. Dorul e ca un spin ce-ţi intră în degetul mic. Un spin ceva mai mare. Şi degetu-i mic. Deci da, dorul e o durere prea mare pentru creaturi mici ca noi. Nici nu-l putem înţelege cum trebuie.

Lăsând toate astea la o parte, ar trebui să te întreb ce mai faci, dar nu o voi face. Nu vreau şi sincer nu-mi pasă. De ce mi-ar păsa dacă nici ţie nu-ţi pasă? Dacă nu-ţi pasă, asta e. Cine te poate obliga să-ţi pese? Poate doar conştiinţa, asta doar dacă luptă împotriva încăpăţânării şi mândriei. Să ştii că a-ţi păsa e lucru mare azi. Chiar foarte mare, pentru că deodată te trezeşti că celor dragi nu le mai pasă. Atunci ce faci? Înduri? Ştii că eu nu îndur nimic până nu ştiu pentru ce îndur. Dacă i se năzăreşte cuiva ideea să nu mă suporte, asta e. Dar nu o să zic asta e până ce motivele nu mi-s clare şi mie.

La urma urmei, de ce nu se suportă oamenii? Eu cred că invidia e primul pas, dar ce mai urmează? Adevărul este că nici nu mai contează – finalul e acelaşi. Acelaşi la fiiiiecare poveste. Clişee, tipare sau cum vrei tu.

Totuşi într-o prietenie n-ar trebui să existe aşa ceva, iar de aici pot deduce uşor că prietenia nu a existat niciodată şi da, ai dreptul să mă contrazici, dar nu vei găsi motive suficient de convingătoare pentru a mă face să-mi schimb părerea. Prietenia e acelaşi lucru cu relaţia dintre rude, doar că lipseşte legătura de sânge, iar în legătură cu asta, legăturile de suflet sunt mai puternice decât legăturile de sânge. Părerea mea.

Şi… cam asta e tot. Cel puţin în scrisoarea aceasta.

Ai grijă de tine!

Cu prietenie,

tot Eu.

Îţi scriu din nou, dragă Julieta

Draga mea Julieta, 

îţi scriu din nou, aflându-mă în faţa unei întrebări căreia nu îi pot găsi un răspuns concret. Adevărul este că nu e o întrebare grea, nu există neologisme în ea şi nici scrică într-o limbă imposibil de tradus nu este. Problema cea mai mare este că a venit de la cel mai bun reporter, de la cel mai bun judecător al omenirii, de la cel mai mare savant – de la un copil. M-a întrebat ce-i iubirea? M-am pierdut în faţa acetei întrebări, toate cuvintele pe care le aveam adunate s-au făcut nevăzute, nu s-au considerat destul de demne pentru a mă ajuta să formulez un răspuns. Ce i-aş putea spune, dragă Julieta?


Suflet tânăr, cum să nu ştii ce-i iubirea? Un copil te-a întrebat ce-i iubirea, iar cuvintele ţi-au fugit? Nu ele au fost nedemne de răspuns, ci sufletul tău necredincios.

şi omul în vârstă ştiu cel mai bine ce este iubirea. Doar ei ştiu. De ce? Află că un copil se naşte din iubire şi este menit să fie iubit şi să iubească. Când se naşte, toată iubirea prinde viaţă – apare mama, apare tata, apare soarele, apar stelele, aerul, vântul ce-i înalţă un zmeu în plină vară, fulgii din prima lui zăpadă, râsul părinţilor şi cadourile de la Moş, aflat în prag de iarnă. Copilul ştie cel mai bine ce înseamnă iubirea şi tot el uită pe măsură ce plăcerile superficiale ale vieţii adolescentine îi invadează sufletul. Un adult ce ştie? Până nu va fi părinte nu va şti să răspundă la întrebare.

Adolescenţii ce ştiu despre iubire? Ei nu vor decât să înveţe ceea ce ştiau când s-au născut şi încearcă la nesfârşit pretinzând că iubesc până când apare cineva. Un înger. O rază de soare. Soarele în sine. O stea. Luna. Ceva. Nimic. Acel lucru care le schimbă viaţa şi-i învaţă ceea ce au uitat.

Abia atunci vor spune că

pentru mine, iubirea este singurul motiv pentru care mi-aş dori să trăiesc o mie de ani.

L.