Draga mea Julieta…

Dragă Julieta,

unde ţi-a fost gândul după ce l-ai întâlnit pe Romeo? Acolo unde este şi al meu? Draga mea Julieta, voi nu aţi gândit la viitor, ci aţi făcut alegerea de prezent când v-aţi hrănit sufletele cu iubire. V-a îmbrăţişat moartea cu atât de multă dragoste, (mai mult…)

Orgoliu – mască şi destin

Nu ştiu voi, dar din punctul meu de vedere orgoliul şi mândria merg mână în mână.

Orgoliul este, pentru unii oameni, defectul din care derivă şi celelalte. Este lucrul care ne dă ”curajul” să riscăm să pierdem oameni, sentimentul care ne încurajează să renunţăm la noi, la plăcerile no49533144f57f323ddb20d5833258b5e7astre, la ceea ce suntem doar pentru a nu răni imaginea pe care ne-am creat-o purtând, de fapt, măşti ale imperfecţiunii sintetice, pe care le vedem perfecte.

Mi s-a spus cândva, că un cavaler căruia îi era rănit orgoliul, putea fi ucis din propria voinţă. Eu nu văd lucrurile aşa. Cavalerii aveau un cod de onoare, trăiau după regulile unei mândrii prestabilite, după principiile impuse de statut, dar nu le era permis orgoliul şi mândria răutăcioasă.

Înainte de toate, să clarificăm un lucru referitor la mândrie. Există mândria bună şi mândria rea. A te mândri propriei persoane pentru un lucru bun care te împlineşte sufleteşte este una, iar alta este să mergi cu nasul pe sus pentru că eşti mândru de propria-ţi persoană şi vrei neapărat să afle toată lumea ce pseudopersonalitate eşti.

Până şi orgoliu, într-o oarecare măsură, poate fi considerat respect de sine, dar asta e altă poveste. În acest caz, orgoliul trebuie să fie în cantităţi mici, mult prea mici, cât să nu largeafecteze creierul.

Sinceră să fiu, aş putea numi orgoliul ca fiind o boală a conştientului.  Am văzut oameni care din cauza acestei boli fac rău doar prin indiferenţă, indiferenţă rezultată din frica de a fi văzuţi făcând binele necesar momentului.

De-ar fi să numim un sentiment caracteristic orgoliului, acesta ar fi durerea. Sunt convinsă că măcar o dată am fost răniţi din cauza orgoliului sau am rănit fiind orgolioşi. La urma urmei, orgoliul ne prescrie destinul, soarta, restul vieţii. Exagerând cu asta, fericirea noastră va dispărea treptat, ne vom mulţumi doar cu ceea ce vrem să ne facă fericiţi, renunţând la ceea ce avem nevoie.


 

În ultimul timp ne simţim tot mai vulnerabili, mai sensibili, orice ne răneşte. Ne pierdem în cuvinte, nu mai ştim să exprimăm ceea ce simţim şi visăm la imposibil, ajungând să fim dezamăgiţi. Ne punem speranţele şi încrederea în cei ce mai târziu au să ne rănească.

Suntem precum puii de pisică: mici, sensibili, vulnerabili, dar orgoliul ne distruge acoperind aceste adevăruri. Niciodată nu voi găsi suficiente persoane care să-şi calce pe orgoliu pentru fericirea altcuiva ca să mă pot convinge că nu vom muri cu minciuni. Nici nu ştim când putem pierde pe cineva fără a-i spune ceea ce simţim. Cu aceste suflete bolnave e orgoliu vom pierde totul, fiecare persoană dragă şi ne vom alia duşmanului, care la fel de orgolios ne va ajuta să ne distrugem.

Nimeni şi nimic nu va avea curajul să mărturisească faptul că este prea orgolios, ci doar în ultimul moment va ceda, dar.. va fi prea târziu !

Limite, încercare și speranță

skzCu toții avem o mare problemă în comun – frica.

Orice am face, oricât de puternici am fi și prin oricâte am trece vom avea temeri, rețineri și îndoieli.

De cele mai multe ori ne îndoim de forțele proprii, de capacitățile noastre de a găsi rezolvări la problemele pe care le întâmpinăm în drumul spre reușită sau eșec. Obișnuim să ne fixăm limitele cât mai jos cu putință pentru a avea un pseudosuccesc garantat, care să ne aducă o oarecare mulțumire de sine. În cazul de faţă ne este frică de eşec şi de urmările lui. Cei mai mulţi dintre noi au mândria şi orgoliul pe care nimeni, dar nimeni nu le poate răni.  Aceste două defecte umane sunt motivele pentru care nu ne permitem să ţintim cât mai sus, având uriaşul risc de a da greşi. Ne este teamă că odată cu apariţia eşecului orgoliul şi mândria ne vor fi profund rănite, că ne vom păta imaginea şi că nu vom mai avea curajul să dăm ochii cu lumea. Tiparul uman al zilelor noastre.

Să fim serioşi, eu nu dau doi bani pe imagine. Una este să ai o imagine bună într-o anumită societate şi alta este să fii tu şi lumea să te placă exact aşa cum te-a lăsat Dumnezeu. S-a ajuns să ne fie frică să vorbim cu oameni faţă de care prezentăm un anumit interes doar pentru a evita o posibilă respingere. large (1)

Să nu uităm de limite. Singura limită pe care ar trebui să o avem este cerul  . Ce sunt de fapt limite? Eu văd limitele ca fiind bariere între ceea ce vrem şi ceea ce putem face. Nu există limite, sunt doar scuze sau, după cum am spus şi mai sus, simptome ale unui orgoliu bine structurat. Chiar şi aşa există speranţa, acea rază de lumină care ne face să credem că putem depăşi atât limitele impuse de noi, cât şi cele impuse de societate.

O lume în care limita să ne fie cerul, încrederea în noi să nu lipsească şi speranţa să fie parte din inima noastră, cred eu, e o lume a idealului. Ce-ar fi să trăim în ea? 🙂

Ce-ar fi dacă n-ar exista?

Ce ar fi lumea asta dacă nu ar exista fericirea? Cum vezi lumea fără fericire? Ce-ar ajunge din sufletele noastre o lume fără fericire?

Probabil n-ar mai exista această lume. Pentru unii oameni, cel mai bun remediu de a scăpa de tristeţe este încheiera socotelilor cu viaţa pe care o trăiesc. Cea mai nesăbuită alegere pe care o poate face un om.

Ce înseamnă pentru mine fericirea?

Sunt fericită când văd că oamenii la care ţin sunt fericiţi, sunt fericită când în urma muncii mele rezultă ceva bun. Mă fac fericite zilele însorite şi nopţile senine în care nu-mi pot lua ochii de pe cer, mai ales no worriesnopţile calde de vară la un foc de tabără cu zeci de oameni minunaţi. Sunt fericită când scriu, sunt fericită când oamenii fac bine şi când eu fac un bine. Fericită sunt şi când aud din întâmplare o melodie care-mi place. Fericirea vine necondiţionat, dar trebuie să învăţăm să o primim la timpul potrivit.

Adevărul este că fericirea nu vine niciodată singură. De cele mai multe ori trebuie să plătim până şi pentru zâmbetele aduse de cele mai nesimnificative şi mici lucruri. Există oameni care trăiesc pentru a se sacrifica spre binele şi fericirea altora. Asta e drumul lor, asta e ceea ce trebuie să facă. Uneori, pentru pacea şi fericirea noastră trebuie să se sacrifice cineva. Aceşti oameni sunt misionari ai unei vieţi mai bune, oameni ce-şi împart fericirea până la ultimul strop de viaţă pe care-l au şi abia atunci vor fi şi ei fericiţi.

UntitledNu pot înţelege de ce unii oameni îşi alungă fericirea pentru vicii şi patimi. Pierd timp, iar timpul e singurul lucru cu adevărat de preţ pentru ei, pentru noi toţi. Viciile, patimile şi încăpăţânarea sunt duşmanii fericirii. Imaginaţi-vă o cetate frumoasă, un castel plin cu oameni de tot felul. Oameni sănătoşi, puternici, dar complet nefericiţi. Să spunem că la porţile acestei cetăţi sunt 5 gardieni: încăpăţânarea, mândria, viciul, patima şi trufia. Într-o frumoasă zi, la porţile cetăţii bate Fericirea. O frumoasă Ileana Cosânzeană menită să schimbe totul. Imaginaţi-vă cea mai frumoasă fată care v-ar putea pune zâmbetul pe buze. Vă dau voie să vă lăsaţi imaginaţia la mila vântului, să o poarte departe. Cum ar fi ca cei 5 gardieni să o ucidă şi să vă răpească fericirea? Ce legătură are? Se poate ca unul din gardieni să vă fie prieten şi comportamentul său să vă facă nefericiţi. Asta se întâmplă mai ales când ţineţi la o anumită persoană, doar că aici ar mai trebui adăugat ceva. Dacă aveţi un prieten gardian care vrea să scape de acest post şi vă cere ajutorul fericirea este supremă. De ce? Pentru că aici există încredere şi iubire, răbdare şi respect, sinceritate şi, cu adevărat, prietenie.

De ce-am răbda să fim fericiţi? Ce ne împiedică? Cine? Împarte fericire şi-ţi dau cuvântul meu că vei fi mai fericit decât eşti acum. Fă-ţi curaj să iubeşti pentru a fi fericit, găseşte-ţi liniştea în fericirea şi fericirea în liniştea pe care o dobândeşti. Nu uita să fii fericit, totul depinde de tine! Nimic nu te opreşte, ai viaţa şi toată lumea înainte, trebuie doar să ai curaj.