Mi-a citit în petale singurătate.
Aşa-mi erau – uscate
şi luate
de un vânt rece de martie.
Mi-a citit în petale soare,
din vremea lui iulie,
răsare,
fără să vrea,
din mare.
Mi-a citit în petale viaţă,
rouă de mai
şi-un vânt cald în
fiecare dimineaţă.
După fix trei zile, stătea tot cu capu-n pernă şi privea cum petalele albe încep să se ofilească. Apa nu le mai ţinea de urât, lumina nu le mai plăcea şi, mica insulă albă ce plutea într-un bol negru de sticlă, nu mai putea face faţă dorului. Petalele încă-şi mai păstrară parfumul, asta le oferise. Darul lor cel mai de preţ.
În cea de-a patra zi se va ofili şi petala din mijloc. Ultima petală albă. Apoi ce să facă? Va scoate capul florii din apă şi-l va pune la uscat. Când va obţine eternitatea va săruta petalele uscate, iar bolul de sticlă le va fi din nou casă. Soarele dimineţilor de iunie le va învălui uscăciunea şi le va alunga singurătatea până altă floare-şi va face loc în casa ei. Apoi, după fix trei zile să-şi piardă din culoare, să-şi arunce din petale şi să se alăture eternităţii.
O floare schimbă o viaţă, iar o viaţă are nevoie de alta ca să trăiască.