Puiule de om, tu, când visezi, lumea ne-o rearanjezi…

Afară soarele străluceşte prea puternic pentru un început de aprilie. Merg cu capul în jos, copleşită de razele ce-mi bat în faţă şi de căldura parcă prea… caldă. Drumul spre casă nu se mai termină şi sunt abia la început de drum. Urc drumul pietrit cu un rucsac în spate ce pare a fi mai greu decât dimineaţă. Ce am în plus în el? Câteva pagini în plus scrise în vreo trei caiete şi poate vreo câteva mii de griji şi gânduri în plus. În rest, nimic. Dar totul pare mai greu, mai obositor. Îmi simt corpul de parcă ar fi încălcat cu sute de pietre. Într-un cuvânt: oboseală.

Oameni tineri mai obosiţi decât tinerii cu multă experienţă. Am ajuns să ne trezim mai obosiţi decât adormim. Obosiţi şi atât. Ne trezim dimineaţă de dimineaţă cu speranţa că vara nu mai are mult până să-şi facă apariţia şi nici nu uită să se grăbească să-şi facă simţită prezenţa.

După câţiva paşi, mă simt de parcă am mers sute de kilometri. Şcoala oboseşte! După câteva minute de mers aud un clopoţel timid. Suna de parcă îi era frică să se facă auzit, cu toate că proprietarul bicicletei se străduia să-l determine să sune cât mai tare. Îşi avertiza colegii că-i va întrece, aşa că fără să apuc să-mi ridic privirea din pământ, văd umbrele a trei – patru copii trecând cu viteză şi zâmbete atârnate răvăşit pe chip din cauza vântului trecând pe lângă mine. După câteva secunde, ridic privirea şi întorc capul spre ei. Îi urmăresc preţ de câteva secunde cu privirea şi simt cum, involuntar, în colţul gurii îmi apare un zâmbet. Mă uit înainte şi, undeva, pe iarbă, în faţa unei porţi, pe cimentul tare, o mână de copii stăteau adunaţi. Dacă aş fi mers să-i rog să plece de acolo sunt sigură că mi-aş fi pierdut timpul. N-ar fi făcut-o. Mă apropiam de ei cu paşi greoi.

Când am ajuns suficient de aproape am observat că fiecare avea în mână o bucată de cretă improvizată şi că fiecare desena cât de mare putea, într-o casetă schiţată jos o cifră: 5, 3, 8, 1, 7. Toate. Cu două secunde înainte să ajung lângă ei am auzit un glas fragil strigând că eu vleau plima, te loooooog! Poooooot? Uite, am făcut pe patlu, sal eu plima, iar mie mi s-a înmuiat inima. Îmediat, grămada de copii s-a dat la o parte din faţa micuţei mogâldeţe cu păr blond şi fălcuţe cât merele pădureţe ce dau în pârg care a alergat să ia o piatră care i-a părut ei mai frumoasă. S-a întors în faţa operei de artă şi a aruncat asupra ei piatra.

Şotron!

1! Şi a început. A sărit în 1, apoi în 2, în 3, în 4 era să se dezechilibreze. Nu e chiar aşa uşor să sari într-un picior! Şi tot aşa până la 8 şi 9. Acum, înapoi! Până să termine, paşii deja începuseră să mă depărteze de grupul de copii care nu-mi dăduseră importanţă. Erau prea ocupaţi să trăiască. La câteva secunde după ce m-am depărtat de ei am simţit iar greutatea paşilor mei, iar pe măsură ce râsetele lor se pierdeau în depărtare, greutatea devenea tot mai mare, tot mai dificil de purtat şi tot mai… responsabilă.

M-aş fi întors şi eu să mă joc. Aş fi luat-o de la capăt. Şotron! Aş fi sărit pe 1, apoi pe 2, pe 4 şi tot aşa până la 9, apoi m-aş fi întors, dar fără să mă grăbesc! Atât de încet încât să pot savura fiecare fir de aur ce mă atingea.

Şotron, m-aş fi întors la tine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.